(Duminica Vameșului și fariseului)
Când citim Sfânta Scriptură avem uneori impresia că pricepem imediat mesajul. Este cazul parabolei de astăzi. Sunt altele mai complexe, ca și cea a orbului din naștere, sau cea a samarinencei, unde simțim că e dificil să luăm în calcul toate aspectele, toate simbolurile, toate cuvintele. În cea de astăzi, ni se pare în schimb că mesajul e evident: Isus îl condamnă pe fariseu și îl laudă pe vameș. Caz rezolvat. Uităm în schimb de multe ori că Evanghelia se citește punând-o tot timpul în contextul din care face parte, în legătură cu alte pasaje ale Sfintei Scripturi. Se citește cu umilință, aducându-ne aminte că este Cuvântul lui Dumnezeu, un Cuvânt care depășește cu mult capacitatea noastră de înțelegere. Se citește mai ales în rugăciune, cerând aceluiași Spirit Sfânt care a inspirat evangheliștii, să ne deschidă și nouă mintea pentru a înțelege cum se cuvine cuvântul citit. Asta face și preotul de fiecare dată la celebrarea Sfintei Liturghii, când, înainte de a citi Evanghelia, recită în taină: “Strălucește în inimile noastre, Iubitorule de oameni, Stapâne, lumina cea curată a cunoașterii Dumnezeirii Tale și deschide ochii gândului nostru spre întelegerea evanghelicelor Tale propovăduiri.”
Dacă ne apropiem în acest fel de evanghelia de astăzi, descoperim că nu e suficient să fie cineva fariseu pentru a fi condamnat de Dumnezeu. Avem cazul lui Nicodim, care este tot fariseu și membru al Sinedriului, care vine la Isus și ascultă cuvântul lui; Mântuitorul îl primește ca pe oricare altul. De cealaltă parte, pe lângă vameșul de astăzi, îl mai avem pe Zacheu, mai marele vameșilor, însă nu ni se spune undeva că subalternii lui, ceilalți vameși, s-ar fi convertit sau s-ar fi întors îndreptați la casa lor. Așa cum în momentul răstignirii avem doi tâlhari: cel de-a dreapta este mântuit nu fiindca e talhar și nu fariseu, ci fiindcă se căiește de faptele sale și cere îndurarea Fiului lui Dumnezeu, așa cum cel de-a stânga nu capătă mântuirea deoarece pocăința este absența din inima lui. Parabola de astăzi încearcă să ne invite ca pe urmele lui Isus, să nu privim oamenii după etichetele de pe fruntea lor, ci împreună cu Mântuitorul să vedem demnitatea cu care Creatorul i-a înzestrat. Dacă rugăciunea noastră este cea a vameșului de astăzi sau cea a leproșilor, sau cea a orbilor, implorând îndurarea lui Dumnezeu, cu siguranță nu există etichetă care să reziste iubirii Lui. Oricine am fi, oriunde am fi, atunci când hotărâm să deschidem inima noastră lui Isus, sufletul devine Rai.
Orice parabolă ne privește în mod direct. Cea de astăzi, în mod special ne pregătește să privim lucrurile și pe frații nostri cu ochi noi și ne invită deci la convertire. Și atunci, revenind la ceea ce spuneam la început, nu ne invită doar să nu fim farisei, fiindcă am putea cădea astfel în capcana de a închide Sfânta Scriptură, îndreptând și noi o rugăciune către Cer: “Doamne îți mulțumesc că nu sunt ca acest fariseu!”. L-am obliga atunci pe Domnul să mai spună o parabolă: “Era un fariseu care s-a dus la Templu să se roage și un creștin care citind Evanghelia spunea: “Doamne îți mulțumesc că nu sunt ca acest fariseu!”...
PS Claudiu
Episcopul Curiei
Ev Lc 18,10-14
Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa.
