Luni, 15 ianuarie, zi în care în urmă cu șaizeci și trei de ani, în închisoarea din Sighet, trecea la cele veșnice Episcopul Tit Liviu Chinezu, AGRU Blaj, în colaborare cu Facultatea de Teologie Greco-Catolică, a organizat o acțiune comemorativă.
În capela facultății, instituție de învățământ în care, în prima jumătate a secolului trecut, Tit Liviu Chinezu a fost, pe rând, student, profesor și rector, s-a desfășurat o manifestare omagială la care au fost prezenți Preasfinția Sa Claudiu, Episcop al Curiei Arhiepiscopiei Majore, preoți și profesori din cadrul facultății, preoți din parohii din Blaj și alte localități și câteva zeci de credincioși.
Comemorarea Episcopului Tit Liviu Chinezu a început prin oficierea slujbei parastasului de către Preasfinția Sa Claudiu și preoți profesori din cadrul facultății de teologie.
În cuvântul rostit după slujba religioasă, Preasfinția Sa Claudiu a transmis celor prezenți salutul și binecuvântarea Preafericirii Sale Cardinal Lucian și a subliniat noblețea mesajului pe care jertfa episcopului Tit Liviu Chinezu, ca și a tuturor martirilor Bisericii noastre, îl are, peste decenii, pentru noi cei de azi, îndemnând pe cei prezenți la o viață creștină exemplară, în care jertfele, mai mari sau mai mici, să nu fie ocolite.
Despre personalitatea Episcopului martir a vorbit apoi Părintele dr. Anton Rus.
Manifestarea s-a încheiat printr-un scurt program muzical religios susținut de studenți ai Facultății de Teologie Greco-Catolică din Blaj. (Ion Moldovan)
*
TIT-LIVIU CHINEZU (1904-1955)
Tit Liviu Chinezu s-a născut la 22 decembrie 1904, în localitatea Maioreşti jud. Mureş, unde tatăl său Ioan Paul era preot greco-catolic şi care, împreună cu Elena n. Ceuşianu au avut 12 copii. Şcoala primară a urmat-o în satul natal, iar studiile medii la Gimnaziul săsesc din Reghin şi la Liceul Sf. Vasile cel Mare din Blaj (1923-1925), luându-şi bacalaureatul. Inteligent, bun, modest şi perseverent, firav şi delicat ca fizic, ca elev în ultima clasă de liceu a fost premiat cu “Scutul de argint” pentru buna sa purtare. În toamna anului 1925, primit în clerul tânăr al Arhidiecezei, a fost trimis la studii superioare la Roma, unde a obţinut doctoratul în Filozofie şi Teologie la Institutul Pontifical Angelicum şi Propaganda Fide din Roma, ca alumn la Colegiul Sf. Atanasiu, în 1931, an în care a fost hirotonit preot celib. Întorcându-se acasă în anul 1931, a fost numit profesor de religie şi director spiritual la Şcoala Normală de Învăţători din Blaj. Din 1937 a fost trecut profesor de Filosofie şi apoi de Apologetică la Academia Teologică Preasfânta Treime din Blaj (1937-1946) şi apoi rector (1941-1945). Distins prin ştiinţă de carte şi trăsături moral-spirituale, este duhovnicul şi profesorul model. Inteligent şi blajin, suflet mare şi strălucit om de cultură, cu o mare forţă de muncă, punctual şi ordonat, era un om al trăirilor interioare şi al reculegerii. Virtuţile sale erau discreţia, nobleţea, bunătatea, liniştea, inteligenţa, modestia şi perseverenţa. A organizat şi condus asociaţia preoţească «Sf. Nichita de Remesiana» a preoţilor celibi (1934). Este duhovnicul Federalei Astru. Gânditor de elită, a iniţiat în Blaj un puternic curent de susţinere a filosofiei neotomiste, organizând cursuri de iniţiere și traducând din limba franceză Introducere în filozofie a lui Jacques Maritain. A tradus din franceză: Păr. Raoul Plus s.j. Înfruntă viaţa! [Face à la Vie], Tip. Seminarului, Blaj, 1945, Biblioteca Astru nr. 2. Ca publicist, a colaborat cu articole cu conţinut moral-pedagogic la ziarele şi revistele blăjene «Unirea», «Cultura Creştină» şi «Blajul». Apropiaţii lui spun că a început să scrie Viaţa şi doctrina Sfintei Tereza d’Avila, faţă de care avea o deosebită devoţiune, şi alte lucrări. La 1 decembrie 1946 a devenit protopop şi paroh I al parohiei „Sfântul Vasile” din Bucureşti, până la 28 octombrie 1948, când a fost arestat, împreună cu Episcopul Vasile Aftenie, din reşedinţa protopopiatului, str. Polonă nr. 8.
A urmat drumul mănăstirilor ortodoxe şi al închisorilor: Ministerul de Interne Bucureşti, apoi la Seminarul Monahal de la Mănăstirea Neamţu. Mănăstirea era păzită. Stareţul mănăstirii le-a adus, clandestin, cele necesare pentru Liturghie. Li s-a cerut să renunţe la Biserica lor. De aici au fost transferaţi de autoritățile regimului comunist la Mănăstirea Căldăruşani-Ilfov, lângă Bucureşti, împreună cu ceilalţi episcopi. Aici, preoţii s-au întâlnit cu episcopii şi au discutat planurile de viitor ale Bisericii. Sfânta Liturhie s-a celebrat zilnic, timp de 15 luni. În toamna anului 1948, Nunţiul papal a reuşit să trimită o corespondenţă de la Vatican la Căldăruşani. În urma acesteia, aici la Căldăruşani, cu ştirea Nunţiaturii, Tit Liviu Chinezu a fost consacrat, clandestin, de către decanul de vârstă Episcopul V.T. Frenţiu, asistat de PS Iuliu Hossu şi PS Ioan Suciu, în 3 decembrie 1949, episcop auxiliar pentru Vicariatul Bucureşti, ca succesor al episcopului V. Aftenie. În 24 mai 1950 a fost transferat, împreună cu ceilalţi episcopi și preoți, la Penitenciarul din Sighet. A fost dus în celula 44; bănuit că ar fi episcop, o vreme a stat izolat în celula 8. Când, în 14 septembrie 1950, şeful Securităţii din oraş a îndemnat episcopii şi preoţii să accepte propunerea de a constitui o Biserică Română naţională, independentă de Vatican, cu toţii au refuzat. Noul episcop a spus: „Ne miră faptul că guvernul de la Bucureşti, care declară profesiune publică de ateism, face acum pe misionarul Bisericii Ortodoxe şi ne obligă să aderăm la această unificare”. În mijlocul celorlalţi s-a stins Valeriu Traian Frenţiu și Ioan Suciu.
Tit Liviu Chinezu suferea din cauza problemelor cardiace. Suferea senin, liniştit, stând în patul eliberat de Ioan Suciu. În ultimele luni geroase ale anului 1954, contractând un T.B.C. şi având o decalcifiere (sau o deviere) la coloana vertebrală, fără asistenţă medicală, boala s-a agravat. După intrarea Episcopilor supravieţuitori (I. Hossu, A. Rusu şi I. Bălan) la Curtea de Argeş, au rămas la Sighet T.L. Chinezu şi I. Chertes. În seara zilei de 12 ianuarie 1955 i s-a făcut mai rău. Colegii de celulă, printre care Can. Coriolan Tămâian şi Pr. Al. Raţiu de la Oradea, au sperat că-i vor da medicamente şi au anunţat pe sanitar. Acesta, văzându-l că este pe moarte, a anunţat conducerea închisorii, iar comandantul închisorii, sub pretextul izolării în infirmerie, a hotărât ca episcopul să fie scos din celula 44 şi dus la 62, dispunând să se deschidă un geam. A stat cinci zile în agonie. Singur în celulă, cu geamul lăsat intenţionat de torţionari deschis, pe un ger cumplit, a decedat, îngheţat, în 15 ianuarie 1955, tocmai când se trăgea clopotul de vecernie la biserica romano-catolică din Sighet - fiind al treilea episcop care a murit ca martir în închisoarea de la Sighet, după un calvar de şase ani şi trei luni. Când preoţii-măturători au trecut pe acolo au observat cum atârna cu capul peste marginea patului, iar jos era o baltă de sânge. Noaptea a fost cărat cu căruţa şi îngropat în Cimitirul Săracilor de pe malul Izei, într-o groapă comună, în acelaşi cimitir în care a fost îngropat şi prietenul său, Episcopul I. Suciu. Nu i se cunoaşte mormântul. În 1997 s-a primit Nihil Obstat iar în 1999 a început procesul de beatificare a lui şi a celorlalţi şase episcopi greco-catolici morţi pentru credinţă. Așteptăm momentul în care să ne rugăm nu pentru episcopul martir, ci sfântului episcop martir Tit Liviu Chinezu cerându-i să ne mijlocească harul unei credințe mai viguroase.
Pr. Dr. Anton Rus
