”În Pruncul Isus, Dumnezeu ne invită să avem grijă de speranță, să devenim santinele pentru mulți care nu au cedat sub greutatea durerii și ne face protagoniști ai ospitalității sale”: a spus papa Francisc la predica Sfintei Liturghii din Noaptea de Crăciun, celebrată duminică, 24 decembrie 2017, la ora 21.30, în bazilica Sfântul Petru. Riturile sacre au început cu străvechea cântare ”Kalenda”, vestirea solemnă a Nașterii Domnului, iar la ”Rugăciunea credincioșilor”, un emigrant român a înălțat o rugăciune în limba română. ”Crăciunul”, a mai spus pontiful la predică, ”este timpul pentru a transforma puterea fricii în puterea carității, într-o putere pentru o nouă imaginație a dragostei față de aproapele”.
Vă oferim mai jos, în traducerea noastră de lucru, predica papei Francisc:
«Maria „l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfășat și l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei” (Lc 2, 7). Cu această expresie simplă, dar clară, Luca ne conduce înspre inima acestei nopți sfinte: Maria l-a adus la lumină, Maria ne-a dat Lumina. O relatare simplă pentru a coborî în profunzimea evenimentului ce schimbă istoria pentru totdeauna. Totul, în acea noapte, devenea început de speranță.
Să mergem câteva versete mai înapoi. Datorită unui decret al împăratului, Maria și Iosif s-au văzut obligați să plece. Au trebuit să părăsească lumea, casa și pământul lor și să pornească la drum pentru a fi recensați. Un traseu deloc comod, nici ușor pentru o tânără familie care aștepta un copil: erau obligați să-și părăsească pământul. În inimă erau plini de speranță și de viitor din cauza copilului care stătea să vină; în schimb pașii le erau îngreunați de incertitudinile și de pericolele specifice ale aceluia care trebuie să-și abandoneze casa.
Apoi s-au găsit în situația de a înfrunta lucrul poate cel mai greu: să ajungă la Betleem și să vadă că era un loc care nu-i aștepta, un loc în care nu era nicio gazdă.
Și chiar acolo, în acea realitate provocatoare, Maria ni l-a dăruit pe Emanuel. Fiul lui Dumnezeu a trebuit să se nască într-un grajd pentru că ai săi nu aveau loc pentru El. „A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit” (In 1, 11). Și acolo … în inima întunericului unui oraș care nu are un loc sau o gazdă pentru străinul ce vine de departe, în inima întunericului unui oraș în plină mișcare și care, în cazul acesta s-ar părea că vrea să se zidească pe sine întorcând spatele la ceilalți, tocmai acolo se aprinde scânteia revoluționară a duioșiei lui Dumnezeu. La Betleem a apărut o mică deschizătură pentru cei ce și-au pierdut pământul, patria, visele; dar și pentru cei ce au cedat în fața asfixierii produsă de o viață închisă în sine.
În pașii lui Iosif și Maria se ascund foarte mulți pași. Vedem urmele unor familii întregi care astăzi sunt obligate să plece. Vedem urmele a milioane de persoane care nu aleg să plece, ci sunt obligate să se despartă de cei dragi, sunt expulzate din propriul pământ. În multe cazuri această plecare este plină de speranță, plină de viitor; în multe altele, această plecare are un singur nume: supraviețuirea. A supraviețui în fața Irozilor de serviciu care, pentru a-și impune puterea și a-și spori bogățiile, nu au nicio problemă în a vărsa sânge nevinovat.
Maria și Iosif, pentru care nu era loc, sunt primii care îl îmbrățișează pe Cel ce vine să ne dea nouă tuturor documentul de cetățenie. Cel ce în sărăcia și modestia sa denunță și arată că puterea adevărată și libertatea autentică onorează și vine în ajutorul neputinței celui mai slab.
În acea noapte, Cel ce nu avea un loc unde să se nască este vestit acelora care nu aveau loc la mese și pe străzile orașului. Păstorii sunt primii destinatari ai acestei Vești Bune. Datorită muncii lor, erau bărbați și femei care trebuiau să trăiască la marginile societății. Condițiile lor de viață, locurile în care erau obligați să stea îi împiedicau să respecte toate prescripțiile rituale de purificare religioasă și, de aceea, erau considerați impuri. Pielea, hainele, mirosul, felul lor de a vorbi, originea îi trădau. La ei totul inspira neîncredere. Bărbați și femei față de care trebuia să stai la distanță, să-ți fie teamă; erau considerați a fi păgâni printre cei credincioși; păcătoși printre cei drepți; străini printre cetățeni. Lor – adică păgânilor, păcătoșilor, străinilor – îngerul le spune: „Nu vă temeți, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul” (Lc 2, 10-11).
Iată bucuria pe care în această noapte suntem invitați să o împărtășim, să o celebrăm și să o vestim. Bucuria cu care Dumnezeu, în milostivirea sa infinită, ne-a îmbrățișat pe noi păgânii, păcătoșii și străinii, și ne îndeamnă să facem la fel.
Credința acestei nopți ne conduce la recunoașterea prezenței lui Dumnezeu în toate situațiile în care credem că El este absent. El se găsește în vizitatorul indiscret, de multe ori de nerecunoscut, care umblă prin orașele și cartierele noastre, călătorind în autobuzele noastre, bătând la porțile noastre.
Această credință ne determină să facem loc unei noi imaginații sociale, să nu ne fie teamă să experimentăm forme noi de relație în care nimeni nu trebuie să simtă că nu are loc pe pământ. Crăciunul este timpul pentru a transforma puterea fricii în puterea carității, într-o putere pentru o nouă imaginație a dragostei față de aproapele. Acea caritate care nu se obișnuiește cu nedreptatea ca și cum ar fi naturală, ci are curajul, în mijlocul unor tensiuni și conflicte, de a se face „casa pâinii”, pământ al ospitalității. Ne aduce aminte de lucrul acesta Sfântul Ioan Paul II: „Nu vă fie teamă! Deschideți, sau mai bine, deschideți larg ușile lui Christos” (Omilia de la Sf. Liturghie de început a Pontificatului, 22 octombrie 1978).
În Pruncul de la Betleem, Dumnezeu ne vine în întâmpinare pentru a face din noi protagoniști ai vieții ce ne înconjoară. Se oferă ca să-l luăm în brațe, să-l ridicăm și să-l îmbrățișăm. Pentru că în El nu ne este frică să-l luăm în brațe, să-l ridicăm și să-l îmbrățișăm pe cel însetat, străin, gol, bolnav, închis (cfr Mt 25, 35-36). „Nu vă fie teamă! Deschideți, sau mai bine, deschideți larg ușile lui Christos”. În acest Prunc, Dumnezeu ne invită să avem grijă de speranță. Ne invită să devenim santinele pentru mulți care nu au cedat sub greutatea durerii ce se naște în fața multor uși închise. În acest Prunc, Dumnezeu ne face protagoniști ai ospitalității sale.
Mișcați de bucuria darului, Pruncușor al Betleemului, îți cerem ca plânsul tău să ne trezească din indiferență, să ne deschidă ochii în fața celui ce suferă. Blândețea ta să ne trezească sensibilitatea și să ne facă să ne simțim invitați a te recunoaște în toți cei care sosesc în orașele, în istoriile și în viețile noastre. Blândețea ta revoluționară să ne convingă să ne simțim trimiși pentru a avea grijă de speranța și de tandrețea lumii».
(rv – A. Dancă)
