de Fratele Silas Henderson, SDS
Ea l-a informat cu simplitate pe episcop: „Am scrisori de la papă”, și a rămas.
„Să nu vă mulțumiți să-l iubi pe Dumnezeu de unii singuri; determinați-i pe toți cei din jurul vostru să-l iubească la rândul lor, și rugați-vă ca toți să-l iubească”. – Sfânta Francisca Xavier Cabrini
Multe evenimente ne-au împărțit atenția în ultimele săptămâni: atacurile armate din Las Vegas și Sutherland Springs, Halloween, ziua Tuturor Sfinților, alegerile, ca să enumerăm o parte dintre ele. Dacă adăugăm la toate acestea responsabilitățile noastre zilnice, credința noastră se poate îndepărta tot mai mult, iar zilele speciale care asezonează calendarul bisericesc, pot părea lipsite de importanță sau, poate, în cel mai bun caz desuete.
Cu siguranță sfinții pot părea a fi departe. Majoritatea sfinților – chiar și ce mai bine cunoscuți – au nume care sună ciudat în urechile noastre. Pare că au trăit cu secole în urmă, în locuri pe care nu le vom vizita niciodată. Și totuși, săptămâna aceasta, avem ocazia să reflectăm asupra unei sfinte care e foarte aproape de noi, nu numai în ceea ce privește perioada în care și-a trăit viața, ci și unde – aici în Statele Unite. Dar viața și mărturia Sfintei Francisca Xavier Cabrini sunt mult mai importante pentru noi în acest moment al istoriei țării noastre, pentru că, pe lângă faptul că a fost primul cetățean american așezat în rândul sfinților, ea a fost de asemenea un imigrant și este cinstită ca sfântă patroană a imigranților. În luna decembrie a acestui an, se împlinesc 100 de ani de la moartea sa, și astfel sărbătorim un centenar în cinstea ei.
Născută în Lombardia, Italia, în 1850, Francisca visa să devină misionară în Asia și a încercat de două ori să intre într-o comunitate religioasă, dar a fost refuzată din cauza stării sale precare de sănătate. Cu timpul a devenit profesoară și și-a dedicat viața lui Dumnezeu, printr-un vot privat de castitate. În 1880, episcopul ei i-a dat voie să adune un grup de femei, pentru a forma o nouă comunitate religioasă destinată misiunilor din Asia. Speranța ei era să înființeze o nouă comunitate de surori care să trăiască virtuțile umilinței și simplității, ducând o viață echilibrată de rugăciune și slujire.
În 1887, Papa Leon al XIII-lea recunoștea oficial Congregația Surorilor Misionare ale Preasfintei Inimi a lui Isus. Însă, visul Maicii Cabrini de a sluji oamenilor din Asia a fost transformat după ce l-a cunoscut pe Fericitul Giovanni Battista Scalabrini, episcop și fondator al Misionarilor Sfântului Carol Borromeo, care fusese mișcat de situația dificilă a italienilor săraci care căutau o viață mai bună în America. Episcopul Scalabrini a încurajat-o pe Maica Cabrini să-și ducă surorile în „Micile Italii” din Statele Unite și să slujească imigranților italieni care subzistau cu greu în orașe precum Boston și New York. Papa Leon al XIII-lea a aprobat cererea ei de a pleca în America, pentru a se ocupa de această lucrare deosebită.
Maica Cabrini și șase surori au ajuns la New York în 1889 dar, în ciuda misiunii primite de la papă, au obținut puțin sprijin din partea clerului local. De fapt, arhiepiscopul de New York, care își dorea cu disperare preoți italieni în arhidieceză, considera că aceste femei erau nepotrivite muncii printre imigranții săraci, și a mers atât de departe încât i-a spus Maicii Cabrini că vasul care le-a adus din Italia se află încă în port, și că ele ar trebui să se întoarcă acasă la bordul lui, pentru că nu e nici o nevoie de ea sau de surorile ei.
Ea l-a informat cu simplitate pe episcop: „Am scrisori de la papă”, și au rămas. În ciuda greutăților de negrăit, care includeau traiul într-un apartament plin de gândaci și ploșnițe, surorile și-au început numaidecât slujirea printre imigranți, educându-le copiii, vizitând bolnavii, și hrănindu-i pe cei flămânzi. Cu nici un sprijin din partea diecezei sau a comunităților religioase bine consolidate, aceste prime Misionare ale Preasfintei Inimi a lui Isus erau sprijinite de către Surorile Carității și Surorile Bon Secours. Curând, însă, au început să câștige respectul comunității locale, și se menționează că negustorii din Little Italy, trecând, le aduceau surorilor de mâncare, oferindu-le un mijloc de supraviețuire și resurse adiționale pentru a hrăni și îmbrăca săracii.
În pofida staturii sale mici (ea avea doar 153 cm înălțime) și a englezei limitate, Maica Cabrini era respectată pentru îndârjirea sa și pentru convingerea fermă de a face voia lui Dumnezeu. După ce a întemeiat primul ei orfelinat la New York, a început să extindă misiunea comunității sale. A înțeles că era chemată să slujească întreaga comunitate italiană, și în curând erau surori care lucrau în Cincinnati, Pittsburgh, Buffalo, St. Louis, Denver, San Francisco, și New Orleans, ocupându-se de orfelinate și predând în școli. Maica Cabrini avea să deschidă mai târziu o serie de spitale în multe alte orașe americane.
În anii următori, Maica Cabrini și-a extins activitatea misionară în America Centrală și de Sud, unde a înființat mănăstiri în Nicaragua, Panama, Argentina, și Brazilia. Până la aprobarea Regulii Misionarelor Preasfintei Inimi de către Roma, în 1907, surorile Maicii Cabrini își întemeiaseră case și în Anglia, Franța, Spania, și, desigur, Italia. În același an, Maica Cabrini a devenit cetățean naturalizat al Statelor Unite.
Această femeie sfântă, cunoscută pentru căldura, smerenia și practicitatea sa, a căzut și și-a pierdut cunoștința în timp ce împacheta cadouri de Crăciun, pe 21 decembrie 1917; a murit a doua zi. Francisca Xavier Cabrini a fost canonizată în 1946. În Bazilica Sfântul Petru din Roma se află o statuie a Maicii Cabrini, și pomenirea sa liturgică este celebrată pe 13 noiembrie.
Sora Maria Ludovic Sullivan, o soră misionară a Preasfintei Inimi și biografă a Maicii Cabrini, a observat: „Maica Cabrini a văzut dragostea divină exemplificată în persoana lui Hristos. Devoțiunea ei deosebită la Preasfânta Inimă a lui Isus a luat forma unei adeziuni la Hristos iubitor... a ei era o spiritualitate a iubirii care a atras-o către Dumnezeu prin trăirea unei vieți de iubire a aproapelui”. (Deacon Digest Magazine, mai 2012).
Această devoțiune a inspirat-o să cultive un spirit de ospitalitate și generozitate care nu cunoștea limite. În cele din urmă, Maica Cabrini a fost capabilă să realizeze toate acestea, fiindcă pentru ea, nu exista nici un străin – cu toții, indiferent de rasă sau clasă socială, erau frații și surorile ei întru Hristos. Conștientă de nevoile imigranților din vremea ei, ea ne reamintește că îngrijirea celor săraci și a celor respinși de societate – în special cei care sunt singuri – este un aspect fundamental al vocației noastre creștine.
Traducere: Ștefan Munteanu
