Sâmbătă, 11 noiembrie 2017, Fundația „Corneliu Coposu” a patronat alături de Fundația Academia Civică un moment comemorativ dedicat Seniorului la douăzeci și doi de ani de la plecarea sa dintre noi.
Cu această ocazie, în holul Ateneului, au fost premiați câștigătorii concursului eseurilor despre Corneliu Coposu, program patronat de Fundația „Corneliu Coposu” și de Fundația Academia Civică. Manifestarea a fost condusă de Ionuț Gherasim, vice-președintele Fundației „Corneliu Coposu”. Au mai vorbit scriitoarea Ana Blandiana, Andrei Dimitriu, directorul general al Filarmonicii „George Enescu” și P.S. Episcop Mihai Frățilă.
Cu acest prilej a avut loc și lansarea unei noi ediții a memoriilor lui Nicolae Carandino (1905-1996), om politic, martor al istoriei PNȚCD și companion de închisoare al lui Iuliu Maniu la Sighet. Ediția a fost îngrijită și prezentată de nonagenarul Paul Lăzărescu, jurnalist la „Dreptatea” în anii 40, când Nicolae Carandino era redactor principal.
În încheierea manifestării, maestrul Dan Grigore a susținut în memoria Seniorului un recital de pian, cuprinzând piese de Bach, Rahmaninov, Chopin și Schumann.
Prezentăm mai jos discursul Preasfințitului Mihai.
*
În orizontul Împărăției lui Dumnezeu, orice discurs despre un om cu o oarecare notorietate istorică trebuie să arate sobrietate și o potrivită măsură de relativitate. Suntem ființe fragile, sub semnul ambiguității, al luptei interioare și al forțelor istoriei care condiționează mereu libertatea de alegere și dreapta judecată.
Atât de însetați de succes în prezent și exasperați de o „tranziție” care ne-a consumat energiile, întrebările noastre în legătură cu un om ca „Seniorul” Corneliu Coposu vizează mai ales trecutul recent, cel de după decembrie 1989. „Ce-ar fi fost dacă?…” – iată obsesia derulării faptelor imaginare, adeseori neproductivă în interiorul inimilor. „Ce-ar fi fost dacă…” Și apoi deznădejdea: de ce nu putem fi și noi ca alte nații?
Problema nu e că nu am avut un Havel sau un Wałęsa. I-am avut: vorbim chiar astăzi despre o ipostază românească a acestui tip de figură. Adevărul este că susținerea din partea societății a acestor personaje-simbol a fost destul de mică, de aceea lucrurile au luat o altfel de turnură, iar revoluția morală a societății românești nu s-a mai întâmplat.
Mulți se întreabă dacă s-a greșit ceva sau cum ar fi fost lucrurile, dacă Seniorul ar mai fi trăit câțiva ani, dacă s-ar fi luat alte decizii și s-ar fi putut alege alți oameni, negând trecutului roșu orice amestec. Cine este însă infailibil în istorie? Cine e cu adevărat liber? Poate omul să aleagă altceva? Sigur că da, însă istoria este înșelătoare. Ai impresia că alegi, dar în spatele tău sunt deja milioane de alte cauze, milioane de alte mici alegeri care au creat această situație. Iei o decizie, dar consecințele ei sunt întotdeauna incalculabile și răspunderea rămâne.
Dumnezeu judecă inima. Tocmai de aceea, când reflectăm asupra unei figuri de talia lui Corneliu Coposu, ar trebui să ne lăsăm inspirați în conștiință de acest cuvânt al Scripturii: „nu avem aici [pe pământ] cetate stătătoare” (Evr 13,14). Totul e trecător – știm bine – iar acest lucru este confirmat nu doar de Cuvântul lui Dumnezeu, ci și de simpla evidență a vieții. De aceea vorbim despre „eroi tragici”: oameni bine-intenționați care intră în vâltoarea devenirii umane și sunt inevitabil condiționați, duși unde n-au voit, ba chiar loviți de critici, rușine, persecuție. Măreția acestor eroi consistă în faptul că pentru ei patria nu se identifică cu familia lor, nu se confundă cu partidul și nu se regăsește în simpla dragoste de țară. Patria lor este o patrie a sufletului, adică Împărăția lui Dumnezeu, unde nu mai există forțe oarbe, condiționare sau acțiuni cu consecințe imprevizibile.
Tocmai de aceea, în viața lui Corneliu Coposu trebuie să ne întoarcem nu la viața de după 1989, nici la infernul temnițelor și nici măcar la tinerețea marilor aspirații alături de o personalitate ca Iuliu Maniu. Ci mai departe: la anii copilăriei, la valorile insuflate într-un cămin din Sălaj de către un tată preot greco-catolic și o mamă fiică de preot. Atunci a început totul în această viață; și, de fapt, în orice viață. Atunci a aflat Seniorul despre Isus care a murit pentru păcatele noastre, despre Maica Sfântă, despre cele zece porunci, martiriu, demnitate, despre speranța în venirea Împărăției lui Dumnezeu. Atunci a învățat Corneliu Coposu că omul bun nu se măsoară după strălucirea intelectului, a succesului, a puterii, ci după simțul moralității sale, după frumusețea sufletească și după victoria asupra sinelui. O sămânță trebuie să fi rămas în sufletul său, fiindcă nimeni nu e pregătit să moară pentru un semn de întrebare sau pentru valori pieritoare și nici măcar pentru acea libertate pe care o garantează statul.
Martirii și mărturisitorii secolului XX au suferit – conștient sau nu – pentru această Patrie cerească răsfrântă în inima omului. De aceea prețul moștenirii lor nu se poate răscumpăra cu vanitatea monumentelor. Nimeni, nici măcar cei care asumă un crez pur umanist, nu ar fi mers la moarte dacă nu ar fi avut intuiția că omul e mult mai mult decât un trup, decât un compromis, o idee politică sau un calcul utilitar. Moștenirea acestor eroi ne reamintește că nu vom vedea niciodată semnele unei reînnoiri morale în societate fără a descoperi adevărata imagine a omului, dezvăluită plenar doar de Isus Hristos. Altfel, cetatea nestatornică a acestei lumi ne va înșela mereu cu promisiunile sale.
Odihnește, Doamne, sufletul adormitului tău rob Corneliu, și-l așază în curțile tale precum este scris, trecându-i ca un bun greșelile cele de voie și cele fără de voie, cu știința și neștiința, Iubitorule de oameni.
În veci să-i fie pomenirea!
