de Constanza Miriano
Cred, nu este vorba de asta! De fapt, Crezul este una dintre rugăciunile mele preferate, în Biserică îl recit cu putere, în viitorul apropiat voi deveni una dintre acele bătrânele care rămân în urmă cu câteva secunde şi a căror voce este puţin prea puternică. Dar credinţa mea proclamată cu mulţumire va rezista tuturor încercărilor?
Cunosc o familie care ştie cu adevărat ce înseamnă să crezi! Au un copil care are leucemie de când avea 3 ani. Un prim transplant a reuşit, o altă recidivare. Un al doilea transplant, cu o altă tehnică, a reuşit în mod miraculos. Din nou o recădere, copilul este internat într-un spital departe de casă, apare dificultatea de a avea grijă de cei doi fraţi pe care părinţii i-au primit în viaţa lor rămânând deschişi în mod curajos vieţii. Urmează acum a treia intervenţie (sperăm că va fi un miracol definitiv – îi cerem acest lucru Fericitului Ioan Paul al II-lea).
Nu i-am auzit niciodată pe aceşti părinţi să se plângă, să întrebe „de ce?”, niciodată nu i-am auzit spunând „de ce Dumnezeu permite acest lucru?” sau „rugăciunile nu sunt folositoare!”.
Eu, intru în panică pentru fiecare durere pe care fiii mei o au la picior (datorită unei lovituri cauzate de căderea din lămâi), pentru fiecare durere în gât (probabil cauzată de baia în piscină sau de aerul condiţionat din maşină): „li s-au umflat oare ganglionii limfatici? Câte zile mai au de trăit?”
Crucea, care mereu este provizorie, îl învaţă pe om realitatea sa, ne învaţă că suntem mici, neputincioşi, slabi, că nu suntem în stare să controlăm nimic în propria viaţă! Acesta este adevărul!
Poate în clipele acestea în care scriu voi face embolie (mi se va astupa un vas de sânge sau un vas limfatic) care mă va omorî (în cazul în care articolul va ieşi postum, să ştiţi că-mi plac lăcrimioarele şi mi-aş dori la căpătâi câteva fire, ţinând cont că soţul meu nu le deosebeşte de alte flori) în timp ce eu mă iluzionez că pot controla în totalitate propria viaţă şi a celor dragi mie.
Uneori mă îndoiesc că eu cred că Dumnezeu este o prezenţă constantă în viaţa pe care în mod fundamental o gestionez cu propria minte.
Însă părinţii acelui copil depind de Dumnezeu precum un bolnav de o gură de oxigen. Acela este adevărul nostru! Ei ştiu că fiecare zi este un har, că firele noastre de păr sunt numărate de un Tată care ne iubeşte, ştiu că ne-am născut pentru viaţa veşnică. De aceea nu înnebunesc! De aceea zâmbesc! Pentru că ei cred.
Sursa:bastabugie.it
