La început de an bisericesc
Fiecare dintre noi are, în familie sau în cercul de prieteni, cel puțin o persoană pe care ar dori să o vadă luând calea Bisericii. Unii sunt oameni admirabili, care nu se regăsesc într-un cadru religios, dar care, din perspectiva implicării în ajutorarea semenilor, depășesc, poate, mulți credincioși care participă regulat la liturghia duminicală. Alții au nevoie urgentă de împăcarea cu Dumnezeu, sau trec printr-un moment de cumpănă, de boală; se apropie de finalul vieții, sau sunt pe cale de a lua o decizie contrară poruncilor divine. Ne-am dori să le spunem, cumva, că Dumnezeu poate fi răspunsul căutărilor lor, dar cum?
Dacă ne gândim, de la bun început, cum putem ajuta la convertirea unei persoane, finalitatea pare adesea, imposibilă, iar demersul nostru, aparent inutil. Nu ne ia mult timp să înțelegem că nu avem cum să-l facem pe un agnostic declarat să vină la hramul Catedralei, sau pe cineva care are o părere proastă despre tagma preoțească, să meargă la spovadă în Postul Mare. Cu atât mai mult, dacă cei în cauză sunt dintre apropiații noștri și am avut ocazia să le auzim părerile, în repetate rânduri. Miza e atât de mare, iar obstacolele, atât de vizibile, încât tentația descurajării își poate face apariția, chiar înainte de a încerca orice discuție.
Împins de la spate de soție, vizionarul de la Tre Fontane, comunistul Bruno Cornacchiola, a făcut devoțiunea celor nouă vineri. În cele din urmă, Fecioara Maria i-a apărut, transformându-l, din persecutor al creștinismului, în convertit. Și Alphonse Ratisbonne a pus la gât Medalia Miraculoasă pentru a face hatârul unei doamne din cercul său de cunoștințe, iar Maica Domnului a obținut pentru el harul convertirii. Margareta Maria Alacoque i-a cerut regelui Franței, din partea lui Isus, un lucru aparent simplu: să consacre Franța Inimii Preasfinte și pună pe stindardul francez semnul acesteia. Din păcate, regele nu a ascultat chemarea divină.
În toate cele trei exemple, nu penitențele aspre, nici ascetismul, ci o cerință aparent minoră, am putea spune, rezonabilă chiar, după criterii omenești, este pârghia care declanșează convertirea. Fidelitatea în lucrurile mici le aduce și pe cele mari. Ce ar fi de preferat între a nu întreprinde o acțiune și a face măcar un mic pas, chiar dacă nesemnificativ din punctul nostru de vedere? Până la urmă, nu știm niciodată cum harul lui Dumnezeu poate da valoare unor lucruri mărunte, pentru că la El nimic nu este imposibil. Poate cărticica de rugăciuni, acceptată din politețe de prietenul nostru, va fi deschisă într-un moment de cumpănă.
În acest nou an bisericesc, să cerem de la Dumnezeu să ne dea harul zelului pentru suflete: un concept care nu mai e „la modă” acum, dar care se regăsește în toate cărțile clasice de spiritualitate. Păstorașii de la Fatima au înțeles, în urma întâlnirii cu Sfânta Fecioară, valoarea vieții veșnice și importanța convertirii păcătoșilor. Dacă nu putem aduce fizic cu noi pe cineva la Liturghie sau la spovadă, să-l purtăm un an în rugăciune, cu intenția convertirii. Maria Simma, vizionara care vorbea cu sufletele din Purgatoriu, a aflat cum unui suflet Dumnezeu îi dăruise harul convertirii în ceasul morții, pentru rugăciunea din inimă formulată de cineva pentru el, pe scara unui tren. Și poate e mai ușor să-i oferim cuiva Foaia, decât o Biblie, sau să îl invităm la o conferință sau o întâlnire a familiilor, unde se vorbește și despre Dumnezeu.
Oana Viviana Dimcev
