21 octombrie 1883 - 14 noiembrie 1947
„Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu”. Dinu Lipatti
Francisc Hubic, preot greco-catolic, canonic, profesor, compozitor şi dirijor, este considerat unul dintre cei mai importanţi creatori de muzică bisericească, o muzică ce vibrează în cele mai tulburătoare acorduri în lauda adusă lui Dumnezeu.
Numele Părintelui Hubic este un nume cu rezonanţă atât în ţară, cât şi dincolo de hotare. Este înscris „în Pantheonul artei româneşti pe lângă compozitorii Chiriac, Muzicescu, Porumbescu, Vidu şi alţii” - un Bach al românilor. Este înscris şi acolo, în Cer, unde, la Judecata dumnezeiască, spun cei care l-au avut aproape, va auzi cuvintele: „Bine mi-ai cântat. Condu-mi cu iscusinţă şi cu râvnă, de atâtea ori dovedită, unul din nenumăratele coruri cereşti. Fericit eşti, căci ai fost ales şi privit. În curţile casei Domnului vei locui şi vei cânta”.
Francisc Hubic, personalitate de excepţie din zona noastră vestică, este preotul care, peste altarul la care slujea, a făcut să se aştearnă cântecul său, cântec născut din bogatul talent cu care a fost dăruit.
În toamna aceasta, când se împlinesc 134 de ani de la naştere şi 70 de ani de la stingerea din viaţă, sufletul ne îndeamnă să-i aducem omagiul şi recunoştinţa noastră, pentru toate duminicile şi sărbătorile când, în biserici, ne rugăm în taină şi vraja dată de el cântului „Sfintei Liturghii”.
Părintele Francisc Hubic s-a născut la Nyirabrany (Ungaria), în 1883, într-o familie a cărui trecut poate fi găsit cu două secole înainte, ca să se piardă un timp şi iar să se regăsească. Unul dintre străbuni, nobil, a cumpărat o moşie în judeţul Săbolciu, căreia urmaşii i-au adus pe rând înflorire sau decădere … Tatăl său, Ioan Hubic (1843-1930), a urmat primele patru clase de liceu la „Liceul Premonstratens” din Oradea (1856-1860), unde se remarcă pasiunea pentru muzică, mai ales pentru vioară; la absolvirea celor patru clase, se face cunoscut prin concertele pe care le prezenta orădenilor, concertele erau aşteptate, era „copilul răsfăţat al unui public rafinat”. Tot în acel timp a intrat într-o formaţie de muzică de cameră cehă, cu care a cutreierat oraşele din pusta maghiară. Ajuns la Praga, pentru talent şi virtuozitate, l-a angajat, în formaţia sa de elită, compozitorul şi dirijorul Bedrich Smetana (1824-1884), autorul cunoscutei opere „Mireasa vândută”. Cu Smetana a străbătut Europa, cântând la curţile marilor monarhi - Smetana la pian, Ioan Hubic, la vioară.
Situaţia familiei l-a determinat să se înapoieze acasă şi, la Liceul „Samuil Vulcan”din Beiuş, şi-a încheiat studiile. În 1869 s-a căsătorit cu Iuliana Pop-Gal.
Francisc Hubic urmează şcoala primară în comuna natală, Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş, centru spiritual şi cultural, unde corurile elevilor erau la un nivel cu totul remarcabil. L-a avut profesor pe Ioan Buşiţă, artist plastic şi dirijorul Corului „Lyra”.
În 1904 îşi ia bacalaureatul şi se înscrie la „Facultatea de Teologie” din Oradea, la terminarea căreia va continua să studieze „Literele şi Filozofia” la „Universitatea Regală” din Budapesta, şi tot în Capitala Ungariei, „Academia de Muzică” (inteligenţa rară şi talentul au făcut să încheie într-un an studiile pentru patru ani). Printre profesorii de mare valoare l-a avut pe Bartok Bela, dar toţi l-au remarcat şi, la absolvire, Mihailovics Odon, preşedintele Comisiei pentru diploma de absolvire, l-a felicitat: „Te felicit! Ceea ce ai realizat dumneata să ştii că se întâmplă foarte rar la noi”.
Prin literatura beletristică şi filozofie, şi-a format o cultură umanistă de largi dimensiuni, dar şi celelalte domeniile ale cunoaşterii nu i-au rămas străine, cu deosebire limbile, stăpânea latina şi vorbea limbile de circulaţie europeană.
În 7 ianuarie 1915 a fost hirotonit, s-a căsătorit cu Eugenia Radu, întemeind o familie fericită. De-a lungul vieţii, soţia i-a fost un puternic suport moral şi spiritual.
Din 1912 până în 1924 a fost profesor la Liceul „Samuil Vulcan” din Beiuş, unde s-a remarcat prin muncă asiduă: a îmbogăţit repertoriul corului cu piese din creaţia românească: Muzicescu, Dumitru Georgescu-Kiriac, Iacob Mureşianu , Gheorghe Dima, Ion Vidu şi din muzica universală: Johannes Brahms, C.Weber şi Franz Schubert.
În 1924 a fost transferat la Oradea, profesor la „Academia Teologică”. Dacă din etapa Beiuş se reţine profesorul şi dirijorul, Oradea aduce în faţă compozitorul. Viaţa culturală orădeană va fi marcată de prezenţa Părintelui profesor-canonic Francisc Hubic.
Pe lângă ce dăruia necontenit Oradiei, a dorit mai mult, a încercat mai mult, în 1925 a intenţionat să înfiinţeze o şcoală superioară de muzică, nu s-a reuşit însă decât peste ani, în 1945, să se întemeieze „Conservatorul de Muzică şi Artă Dramatică”, care a funcţionat cu „Şcoala de Arte Frumoase”, devenind „Şcoala Populară de Artă”, iar, din 1990, „Şcoala de Arte Francisc Hubic”.
Din opera Părintelui Francisc Hubic notăm câteva compoziţii: „Liturghii pentru voci mixte” (1912), „Liturghia pentru voci bărbăteşti în stil oriental”, „Coruri mixte”, „Vecernia pentru voci mixte”, „Niceta” - piesă ocazională dramatică, „Imnuri naţionale pentru voci mixte şi orchestră”, „Imnul Centenarului Şcolilor din Beiuş”, „Psalmi pentru cor mixt”, „Liturghii pentru cor mixt cu orchestră”.
Pentru Biserica noastră a înfiinţat Corul „Unirea”, cu orchestră, întotdeauna în Catedrala „Sfântul Nicolae” din Oradea, cu răspunsuri la Sfânta Liturghie. Canonicul Ioan Georgescu îl evocă: „Parcă era un zeu al vânturilor, un alt El, care, cu magica lui baghetă era în stare să dezlănţuiască adevărate vijelii de sunete”.
Corul „Unirea” a concertat la Oradea, în tot Ardealul şi în Europa: la Budapesta, Veneţia, Florenţa, Assisi, Padova şi Roma. În Anul Sfânt 1933, la 3 octombrie, Părintele Hubic şi corul său au fost primiţi de Papa Pius al XI-lea, în „Sala Ducati”. Papei i-au cântat compoziţia personală „Tu eşti Petru!” şi alte compoziţii şi concertul s-a încheiat cu „La mulţi ani!”. Papa, impresionat şi profund fericit le-a spus: „V-am înţeles şi pe voi, bunul Dumnezeu să vă ţină. La mulţi ani!” Şi a continuat „M-am simţit ca în Rai”.
În ţară, Regele Carol I şi Regele Ferdinand i-au recunoscut valoarea, i-au acordat „Diplome”, iar Regele Mihai I l-a distins cu „Ordinul Coroana României” - cu grad de ofiţer.
Au venit apoi chemările Universităţilor din Bucureşti şi Cluj, pentru catedre ademenitoare şi de prestigiu. Părintele, deosebit de modest, le-a refuzat, aşa cum au făcut înaintea sa Timotei Cipariu şi George Bariţiu, spunând: „Dacă plecăm noi, cine mai rămâne acasă?”.
Şi „Acasă”, compozitorul, dirijorul şi profesorul nu ştia de un timp al său, „Acasă” era Biserica Greco-Catolică …
Ca Blajul care a dat ritului slavon un specific particular, a creat un „al nostru”, Părintele Francisc Hubic îmbină melodia răsăriteană cu cea apuseană, reuşind să pună noi pietre de temelii în muzica religioasă (la Blaj, deschizători de astfel de drum au fost Iacob Mureşianu şi Celestin Cherebeţiu).
Despre arta compoziţională a lui Hubic, compozitorul Dumitru Georgescu-Kiriac spune: „Ai făcut un pas uriaş înainte faţă de tot ce s-a scris până acum în genul acesta. Această Liturghie (cea din 1912) se caracterizează prin avântul şi plasticitatea expresiei, concordanţa ideii din text cu muzica acoperindu-se armonios prin ruperea cu formele amorţite şi anemice vechi şi prin variaţiuni marcante”.
„Acasă”, credincioşii simt frumuseţea muzicii noi create de Părintele Canonic, rugăciunea lor capătă nebănuite înălţimi, şi chiar dacă nu ştiu să mânuiască cuvintele asemenea criticilor din domeniu, o spun. Astfel, în „Vestitorul” nr.10, 15 mai 1932, apare articolul „O nouă compoziţie a măestrului Hubic”, articol din care aflăm că: „În Duminica Tomei, „Corul teologilor” a executat noua compoziţie „Răspunsuri la Sfânta Liturghie de părintele Francisc Hubic. A fost o plăcută surpriză a auzi un cor bărbătesc bun şi o lucrare aşa de măreaţă ca cea executată Duminică, mai ales că ea reprezintă un nou gen de compoziţie prin faptul că corul este acompaniat de orchestra simfonică. Nu se poate îndeajuns aprecia munca uriaşă ce depune maestrul Hubic pe terenul muzical, geniul său de compozitor. La dezvoltarea muzicii bisericeşti nu mai corespund coralele simple cum sunt ale lui Muzicescu şi Dima. Hubic a creat o lucrare sub toate raporturile actului de armonizare şi de orchestrare - se pretinde a fi ceva nou, ceva ce vrea să rupă legăturile cu simplitatea muzicii trecutului”.
Şi noi, cei de astăzi, am dori să nu se risipească aceste cântece liturgice cu orchestră, să mai răsune acest cânt în Catedrala „Sfântul Nicolae”.Ar fi, poate, cel mai frumos omagiu ce l-am aduce Părintelui Hubic.
Viaţa Părintelui Hubic a fost o necontenită dăruire a Bucuriei: în Biserică, în societate şi în familie. Părintele era de rară modestie şi delicateţe, trăsături sufleteşti, astăzi, aproape uitate. În război (1944), în refugiul spre Blaj, povesteşte una dintre nepoate, deşi nu mai era tânăr, mergea pe jos, pe lângă căruţa unde erau soţia şi copiii, pe care îi proteja. La Brad, sub bombardament, a ajutat mulţimea de răniţi, ignorând pericolul.
La Blaj, un scurt timp, a fost profesor la „Institutul Recunoştinţei” şi , împreună cu profesorul Sigismund Toduţă de Liceul „Sfântul Vasile”, au organizat un cor mixt, care a fost invitat să prezinte un spectacol la Radio-Bucureşti, spectacol transmis în ţară şi în lume.
O viaţă cuprinsă în puţine cuvinte … O viaţă?! Preotul şi artistul Francisc Hubic văzut din afară … La ceea ce credem că nu atingem, la taina minunată a sufletului, la ceea ce nu a ajuns cuvânt, ajungem ascultându-i cântul … Şi încă o cale: pentru teologii de la „Academia Teologica” din Oradea, care l-au avut profesor, Părintele Francisc Hubic era una din cele mai frumoase personalităţi, atrăgea prin credinţa sa, prin spiritul său limpede, echilibrat, prin cunoştinţele vaste, prin munca ordonată, prin farmecul personal, prin modestia firească a preotului. Au dus cu ei în parohii „un model” de preot, au dus cu ei melodiile cereşti pe care le-au cântat în Catedrala din Oradea …
Dacă astăzi îi aducem Părintelui Francisc Hubic omagiul, recunoştinţa şi rugăciunea noastră, o aducem şi din partea acelor preoţi care nu mai sunt, dar care l-au iubit, l-au respectat şi l-au urmat. Şi unul dintre ei a fost chiar tatăl meu ...
Profesor Otilia Bălaş
