Născut în ziua de Crăciun a anului 1873 la Constantinopol (astăzi
Istambul – Turcia), a fost nepotul ultimului domnitor al Moldovei,
principele Grigore V. Ghika Vodă (1849-1856), fiul lui Ioan Ghika
(general de divizie, ministru plenipotenţiar) şi al Alexandrinei Moret
de Blaremberg (descendentă din Henric al IV-lea, regele Franţei).
A
avut patru fraţi şi o soră: Grigore - ce a murit la o vârstă fragedă,
Alexandru, Gheorghe şi Ella - morţi şi ei de tineri, şi Dimitrie
(1875-1967).
A fost botezat şi miruit ortodox, mama sa fiind o
credincioasă foarte ataşată de Biserica Ortodoxă, tatăl său fiind în
acea perioadă ministru plenipotenţiar al României în Turcia.
În
anul 1878 este trimis la şcoală în Franţa, la Toulouse, şi va fi lăsat
în grija unei familii protestante în ceea ce priveşte educaţia şi
practica religioasă, deoarece în zonă nu exista nici o biserică
ortodoxă. O va termina în anul 1895, după care va urma la Paris
Facultatea de Ştiinţe Politice. În paralel va frecventa cursuri de
medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie şi drept.
Se
întoarce în România datorită anghinei pectorale, unde îşi va continua
studiile până în 1898 când merge la Roma unde va urma Facultatea de
Filosofie-Teologie a dominicanilor în Roma, Angelicum. Este în această
perioadă (1902) când, după un misterios discernământ, pentru a fi „şi
mai ortodox” face profesiunea de credinţă catolică spre stupoarea mamei
sale care rămâne până la moarte contrară deciziei fiului său.
Dorea
să devină preot sau călugăr, însă Papa Pius al X-lea l-a sfătuit să
renunţe la idee, măcar pentru o perioadă, şi să se dedice apostolatului
ca laic. Şi-a desfăşurat activitatea extraordinară în toată lumea, la
Bucureşti, Roma, Paris, Congo, Tokyo, Sidney, Buenos Aires… Mai târziu,
în glumă, papa Pius al XI-lea îl va numi „marele vagabond apostolic”.
Devine astfel unul din pionierii apostolatului laical.
Întors în
ţară, se dedică operelor de caritate şi deschide primul dispensar
gratuit Bethleem Mariae la Bucureşti, pune bazele marelui spital şi
sanatoriu Sf. Vincenţiu de Paul, înfiinţând astfel primul spital gratuit
din România şi prima ambulanţă, devenind fondatorul primei opere
catolice de caritate din România.
Participă la serviciile
sanitare în războiul balcanic din 1913 şi se dedică fără frică
îngrijirii bolnavilor de holeră la Zimnicea.
În timpul primului
război mondial s-a ocupat, de misiuni diplomatice, de victimele
cutremurului de la Avezzano, de tuberculoşii din ospiciul din Roma, de
răniţii de război, trecând de la ambientele diplomatice la cele populare
cu o naturaleţe surprinzătoare.
În 7 octombrie 1923 este sfinţit
preot la Paris de Cardinalul Dubois, Arhiepiscopul locului; îşi va
desfăşura ministerul sacerdotal în Franţa până în 1939. Deoarece inima
îi era în România, cere privilegiul de la Papa de a putea celebra în
cele două rituri: latin şi bizantin, privilegiu care i se acordă la
scurt timp după hirotonire, devenind astfel primul preot român biritual.
I
se încredinţează o parohie într-o mahala sărăcăcioasă şi periculoasă a
Parisului, Villejuif, unde se dăruieşte schimbând din temelii spiritul
cartierului. În 1930, când se îmbolnăveşte, este retras şi este numit
Rectorul Bisericii Străinilor din Paris.
În 1924 întemeiază o
societate auxiliară de misiuni, Opera Fraţilor şi Surorilor Sf. Ioan şi
cumpără o clădire dezafectată a unei foste închisori pentru femei (cu
secole în urmă fusese o mănăstire) în acest scop; din motive financiare
se va vinde şi membrii se vor dispersa.
La 13 mai 1931 este numit
de Papa Protonotar apostolic. Ezită să primească această numire
deoarece la intrarea în rândul clericilor făcuse votul de a nu accepta
niciodată demnităţi ecleziastice. O primeşte totuşi, făcând observaţia
că „nimic nu se va schimba în felul meu de viaţă, va fi doar o panglică
îngustă adăugată la reverendă.”
La 3 august 1939 se întoarce în
România unde îl surprinde cel de-al doilea Război Mondial. Refuză să
părăsească România pentru a fi alături de săraci şi bolnavi, să-i poată
ajuta şi încuraja, rămânând pentru acelaşi motiv în Bucureşti când vor
începe bombardamentele aliate.
După venirea la putere a ciumei
roşii comuniste refuză de asemenea să plece cu trenul regal pentru
aceleaşi motive. Este arestat la 18 noiembrie 1952 sub acuzaţia de
„înaltă trădare” şi întemniţat la Jilava unde este ameninţat, bătut până
la sânge, torturat. Un an mai târziu are loc procesul, iar în 16 mai
1954 trece la cele veşnice datorită tratamentului bestial la care a fost
supus.
A fost „preot, confesor, director spiritual,
conferenţiar, om de ştiinţă, diplomat, activitatea lui desfăşurându-se
în toate mediile, de la capete încoronate, şefi de state, politicieni,
filozofi, artişti, scriitori, teologi, până la anarhişti, ocultişti,
homosexuali şi prostituate.”
A
fost un promotor în multe domenii, activitatea sa a depăşind graniţele
confesionale şi spiritul timpului, fiind un adevărat precursor al
ecumenismului.
