Vizita lui Isus în casa Martei și Mariei le aduce multă bucurie celor două surori ale lui Lazăr. Marta are însă o problemă. E atât de preocupată de fervoarea pregătirilor – pe care Domnul nu le contestă – încât se folosește de El pentru a o judeca pe Maria, rămasă în preajmă-i să-l asculte. Și nouă ni se întâmplă să ne folosim de Dumnezeu pentru a-i judeca pe semeni și profităm de lipsurile lor pentru a-l judeca chiar și pe Dumnezeu. Astfel, legătura cu ceilalți ajunge să depindă doar de propria simțire, de cele mai multe ori subiectivă.
Viața de credință nu înseamnă susținerea oarbă a grijilor personale – care uită ușor de inspirațiile Domnului și ne încurajează egoismul. Credința exprimă ceea ce ne atașează de cuvântul viu al lui Isus și de prietenia cu El. Suntem invitați să le aprofundăm pentru a crește în iubire, compasiune și, de aici, în înțelegere. E semnul că, înainte de a construi poduri spre ceilalți, am înălțat scări spre Cer. Altfel ne risipim.
Marile greșeli ale vieții pornesc de la măsura folosită pentru a-i judeca pe semeni. Dacă cineva se ridică la înălțimea așteptărilor mele, nu e pentru că am reușit să-i impun propria măsură, ci pentru că Dumnezeu s-a aflat între mine și el. Aici, unde sunt ținut de respectul pentru ceilalți, îmi este dat să-l recunosc pe Acela care spune: „cel ce nu-l iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, nu poate să-l iubească pe Dumnezeu pe care nu l-a văzut” (1 Ioan 4, 20).
Maria a ales partea care nu poate fi răpită și de care depinde totul. A înțeles că a-l asculta pe Isus este adevărata măsură a vieții creștine: „singurul lucru care trebuie” (Luca 10, 42).
+Mihai, episcop
(text publicat în Foaia de Sfânta Maria, Supliment, anul IV, 2017. Foto: Henryk Siemiradski, Hristos cu Marta și Maria, 1886.)
