Cartea cu același titlu a lui François Varillon ridică o problemă fundamentală: Dumnezeu suferă? Un răspuns patristic și modern anti-hegelian este că nu – Dumnezeu este impasibil, nu poate trece prin transformări, devenire sau orice tip de afect care ar antropomorfiza substanța divină, i-ar compromite simplitatea, transcendența și, în fond, însăși divinitatea. Apatheia divină era marele concept care trebuia să salveze dogma fundamentală a uniunii celor două naturi în Hristos, o uniune care a păstrat deosebirea lor, atotputernicia divinității și demnitatea creatului. În acest sens, suferința lui Hristos pe cruce are loc în natura sa umană, în vreme ce dumnezeirea trebuia să rămână străină de orice „pasibilitate” tocmai pentru a putea duce la capăt opera mântuitoare: Dumnezeu nu putea coborî la iad transformat, devenit om, renunțând la a fi Dumnezeu, pentru că nu ar mai fi putut mântui pe nimeni.
E un răspuns ce funcționează bine, dar nu poate fi suficient. „Cel ce mă vede pe Mine, vede pe Cel ce m-a trimis pe Mine” (In 12:45). Metafizica nu poate fi punctul final al reflecției. Există aici elemente stoice și o frică filozofică față de un Dumnezeu viu, personal, care poate aluneca ușor în nestorianism, chiar docetism: opera lui Hristos ar avea loc doar în natura sa umană, cu o separare totală față de Logos, Tatăl și Duhul Sfânt, până la punctul unei reci transcendențe față de misterul-limită al Golgotei.
Cum a trăit Tatăl deriva spre moarte a creației sale, iar apoi strigătul lui Hristos, „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” Metafizica trebuie să fie doar slujitoare a vestirii Dumnezeului Bibliei, descris de profeți ca o mamă iubitoare, ca cineva ce plânge pentru rătăcirea fiilor săi; iar în Hristos, care plânge pentru moartea lui Lazăr, privește cu dragoste pe tânărul bogat iar apoi merge spre moarte, se vede, simplu, fără ocolișuri filosofice, Tatăl.
Analogia, să nu uităm, trece chiar și de apofatism, până spre un infinit orbitor: dacă Dumnezeu e „dincolo” de sentimentele noastre, e pentru că în El acestea toate sunt prezente într-o unitate hipereminentă, simplă, pe care, cu sărăcia cuvintelor umane, o putem numi cel mult „coincidența contrariilor”. Mișcare în repaus și repaus în mișcare, imuabil și mereu nou, suferință în fericire și fericire în suferință. Biblia, mistica, muzica și poezia sunt instrumentele privilegiate cu care putem călători în misterul unei ființe ce lasă întredeschisă o ușă a surprizelor, a întâlnirilor între concepte ce par opuse, a paradoxurilor.
Câteva citate, începând cu unul din opera lui Origen, care era de altfel un mare campion al doctrinei imutabilității divine.
„Mântuitorul a coborât pe pământ din milă față de neamul omenesc. A îndurat pătimirile noastre mai înainte de a îndura crucea, mai înainte chiar de a binevoi să-și asume trupul nostru: căci dacă nu l-ar fi îndurat mai întâi, n-ar fi venit să participe la viața noastră omenească.
Care este această pătimire pe care a îndurat-o mai întâi pentru noi? Este pătimirea iubirii.
Dar Tatăl însuși, Dumnezeul Universului, el, care este plin de răbdare, de îndurare și de compasiune, să nu sufere oare în niciun fel? Sau ignori cumva faptul că, atunci când se ocupă de treburile omenești, el suferă o pătimire omenească? Dumnezeul tău te-a purtat pe tot drumul pe care l-ați străbătut așa cum omul își poartă copilul (Dt 1,31). Dumnezeu ia deci asupra sa moravurile noastre, așa cum Fiul lui Dumnezeu își asumă pătimirile noastre. Tatăl însuși nu este impasibil! Dacă-l rugăm, manifestă îndurare și compasiune. Suferă o pătimire de iubire.” (Origen)
„Dacă e un antropomorfism a spune că Dumnezeu suferă, este și mai mult dacă credem că nu suferă. Conceptul de un Dumnezeu pasibil este, probabil, un scandal pentru rațiune, dar realitatea unui Dumnezeu impasibil face să se revolte inima care are rațiunile sale…
A spune ca Sfântul Toma, accentuând distincția pe care el o face între ”relația reală” și „relația de rațiune”, că schimbarea este în întregime de partea omului și, nicidecum de partea lui Dumnezeu, înseamnă, probabil, salvarea Ființei, dar înseamnă totodată rănirea Iubirii. Istoria noastră dureroasă n-ar fi în mod real, în Isus Cristos, istoria Cuvântului, devenirea noastră – devenirea sa, viața noastră – viața sa. Evenimentul Întrupării ar fi eveniment pentru om, nu pentru Dumnezeu.” (F. Varillon)
„Ultima supoziție de kenoză este uitarea de sine a persoanelor (în calitate de relații pure) în viața intratrinitară a iubirii… Există o stare durabilă supra-temporală a Mielului, nu doar cea pe care a prezentat-o școala franceză ca o continuare a unei ”stări sacrificiale” a celui înviat, ci o stare a Fiului ce poate fi extinsă la toată creația, afectând astfel, într-un anume fel fel, ființa sa divină”. (Hans Urs von Balthasar)
„Pentru ce să căutăm dialectici ale ideilor, când avem într-un simplu fenomen dialectici ale faptelor, dialectici ale ființelor? Flacăra este o ființă fără masă și, cu toate acestea, este o ființă puternică.” (Gaston Bachelard)
„Nu bucuria și durerea se opun, ci speciile uneia și ale celeilalte. Există bucurie și durere infernală, bucurie și durere tămăduitoare, bucurie și durere celestă.” (Simone Weil)
„El a venit să mă caute. Noaptea era întunecoasă. Nori grei învăluiau cerul. A venit pe poteca solitară, ud leoarcă de ploaie. Eram acolo cu prietenii mei și mă jucam cu jucăriile mele copilărești. Din păcate, nu m-am dus în întâmpinarea lui, dar el a venit, a rămas sub copaci, ud leoarcă de ploaie.” (Mistic indian)
„A spune că Dumnezeu este susceptibil nu înseamnă nicidecum proiectarea neputințelor noastre asupra lui, ci mai curând a depăși, temător, pragul dincolo de care apare în sfârșit, într-o evidență colosală, că vulnerabilitatea aparține esenței sale, fără să putem indica despre ea altceva decât o urmă imperceptibilă”. (Georges Morel)
„Lancea din mâna lui Longinus a trecut dincolo de inima lui Hristos. L-a străpuns pe Dumnezeu, ajungând chiar în inima Trinității.” (Paul Claudel)
