de Roberto Giraldo
De la Conciliul Vatican al II-lea Biserica catolică romană (latină) începe să privească Orientul cu alte perspective. Acest lucru se întâmpla atât în ceea ce priveşte Bisericile Ortodoxe, considerate Biserici adevărate (cf. Unitatis redintegratio, 15), cât şi Bisericile Orientale catolice al cărui patrimoniu începe să fie apreciat.
Li se recunoaşte atât demnitatea egală cu Biserica Catolică Romană, cât şi dreptul şi obligaţia de a se conduce conform tradiţiilor disciplinare pentru binele credincioşilor. Acest lucru este susţinut cu forţă şi claritate de decretul din Conciliul Vatican al II-lea despre Bisericile Orientale catolice care are scopul de a redescoperi frumuseţea catolicităţii, caracteristică a Bisericii lui Dumnezeu, precum şi misiunea Bisericilor Orientale catolice.
Se dă o importanţă deosebită diversităţii deoarece devine o caracteristică specifică prin care se manifestă unitatea Bisericii: fără varietatea tradiţiilor nu s-au putea vorbi de unitate şi comuniune, ci doar de uniformitate. În acelaşi mod, dacă Bisericile nu ar avea aceeaşi demnitate nu s-ar putea vorbi de comuniune, ci de supunere.
La depărtarea Orientului de Occident a contribuit şi pierderea tensiunii între unitate şi diversitate. Noul mod de a concepe diversitatea ca bogăţie, când comuniunea dintre Biserici nu mai cere uniformitate, conduce la recunoaşterea dreptului şi necesităţii Bisericilor orientale de a se conduce după propriile discipline particulare.
Mai mult, catolicilor orientali le este încredinţată „speciala misiune de a promova unitatea între toţi creştinii, mai ales cei orientali, conform principiilor decretului despre ecumenism”:
„Bisericile orientale aflate în comuniune cu Scaunul Apostolic roman au îndatorirea deosebită de a promova unitatea tuturor creştinilor, mai ales orientali, după principiile Decretului “Despre ecumenism” promulgat de acest sfânt Conciliu, în primul rând prin rugăciune, prin exemplul vieţii, prin fidelitatea plină de respect faţă de vechile tradiţii orientale, printr-o mai profundă cunoaştere reciprocă, prin colaborare şi stimă frăţească faţă de lucruri şi oameni” (Orientalium ecclesiarum, 24).
Cred că este mai mult decât spontan, privind la relaţiile dintre greco-catolici şi ortodocşi mai ales în România şi în Ucraina, să ne întrebăm în ce constă mai precis misiunea catolicilor orientali în relaţia lor cu ortodocşii care suportă cu dificultate prezenţa în teritoriilor lor a Bisericilor greco-catolice.
Dincolo de toate litigiile din prezent, ortodocşii se tem că în realitate este vorba de aceeaşi idee: atragerea creştinilor ortodocşi în Bisericile Orientale catolice. Astfel, ideea prin care catolicii orientali ar fi trebuit să devină un fel de punte de legătură pentru un dialog mult mai fructuos cu ortodocşii, s-a dovedit a fi atât de inoportună încât a transformat problema Bisericilor greco-catolice într-un zid şi mai greu de depăşit şi într-o piatră de poticnire care de mult ori a condus la încetarea dialogului între Biserica Catolică romană şi Biserica Ortodoxă.
După căderea comunismului în ţările din Est a condus la înrăutăţirea dialogului: renaşterea Bisericilor greco-catolice, împreună cu toate problemele pe care le-a presupus acest lucru, şi o oarecare atitudine misionaro-prozelitică a Bisericii Catolice romane în ţările de tradiţie ortodoxă au făcut dialogul cu adevărat dificil. Probabil tocmai această ultimă atitudine a condus ca ideea de punte de legătură să primească o conotaţie negativă.
Dacă acum este foarte dificil pentru greco-catolici să dialogheze şi să se facă acceptaţi de ortodocşi, cred că aceştia au o misiune importantă în relaţia cu catolicii latini.
Ţinând cont că trebuie evitat prozelitismul în relaţia cu Biserica Ortodoxă, este mult de muncă, atât în rândul ortodocşilor cât şi în rândul catolicilor latini pentru ca să fie recunoscută demnitatea, fidelitate faţă de tradiţii şi strânsa legătură de comuniune cu Roma a Bisericilor greco-catolice pentru a fi promovată o mai bună cunoaştere a ceea ce ele sunt şi reprezintă.
Fără a încerca de a da răspunsuri istoriei complicate, trebuie să privim la învăţătura de astăzi care ar trebui să ne ajute atât în acţiunea noastră cât şi în procesul de convertire continuă la care suntem cu toţii chemaţi.
„Privirii de astăzi i se pare că o adevărată unire era posibilă doar în deplina respectare a demnităţii celuilalt, fără a considera că obiceiurile şi practicile Bisericii latine ar fi mai complete sau mai adaptate să arate plinătatea adevăratei doctrine; mai mult, o astfel de unire trebuia să fie precedată de conştiinţa comuniunii care să fie simţită de întreaga Biserică şi să nu se limiteze doar la un acord între lideri. Astăzi suntem conştienţi – şi am afirmat acest lucru de mai multe ori – că unitatea se va realiza cum şi când Domnul va dori, cerând contribuţia sensibilităţii şi creativităţii iubirii, poate mergând dincolo de formele deja experimentate de-a lungul istorie” (Ioan Paul al II-lea, Orientale lumen).
Am reprodus acest lung citat pentru a evidenţia necesitatea şi direcţia necesară pentru o adevărată creştere atât a Bisericii Catolici romane, cât şi a celei greco-catolice dacă aceasta doreşte cu adevărat să-şi regăsească identitatea pentru a contribui în mod semnificativ la creşterea Bisericii însăşi, a „catolicităţii” sale.
Unirea cu Biserica Romei nu trebuie să însemne pentru Bisericile catolice orientale „scăderea conştientizării propriei autenticităţi şi origini”. Acestea trebuie să rămână mereu intacte. În realitate nu sunt precizate condiţii conform cărora ele ar putea fi atacate. Din contră, dacă aceste Biserici nu ar putea să se conducă după propriile discipline pastorale identitatea lor ar fi ştirbită şi ar avea de suferit şi acţiunea lor pastorală cu un efect grav asupra credincioşilor.
De aici rezultă chemarea la convertire: în timp ce Bisericile orientale catolice trebuie să lucreze mai ales pentru promovarea unei înţelegeri din ce în ce mai bune cu Bisericile ortodoxe, Biserica Romei este chemată să respecte şi să valorifice demnitatea Bisericilor Orientale.
Dincolo de declaraţiile principiale, există mereu nevoia de a favoriza o concepţie mai organică a Bisericii în care „catolic” nu înseamnă „roman sau latin” şi în care unitatea nu înseamnă eliminarea formelor de a trăi diferit credinţa creştină atât în liturghie, cât şi în organizare şi disciplină. În ceea ce privesc problemele referitoare la papalitate, Bisericile orientale catolice ar putea să ofere o contribuţie atât în clarificarea raportului dintre primatul universal al Papei, colegialitatea episcopilor şi aceeaşi conciliaritate şi sinodalitate a Bisericii, cât şi în articularea comuniunii între Bisericile locale-particulare şi Biserica universală.
Trebuie să fim mai atenţi la acele documente ale magisterului care subliniază indispensabilitatea raportului reciproc între Biserica particulară-locală şi Biserica universală tocmai în interesul ca fiecare Biserică să salveze acel patrimoniu particular care permite Bisericii Catolice să devină cu adevărat aşa. Sunt diferitele „feţe” care „constituie faţa” Bisericii.
Este nevoie mai ales de reînnoirea propriei istorii ţinând cont de toate aspectele şi implicaţiile, inclusiv cele ale timpurilor în care trăim, a factorilor sociali, politici şi religioşi care au condus la unire fără să ţină întrerupă conştiinţa ecleziologică dominantă atunci.
Cunoaşterea istoriei poate conduce la redescoperirea propriei identităţi care trebuie ulterior întărită în interiorul diasporei, atât din punctul de vedere al orizontului ecumenic şi într-un mediu care apreciază şi stimează efortul inculturării. Dimensiunea şi consistenţa unei Biserici locale sau particulare se joacă tocmai în trăirea unei vieţi specifice care reprezintă o bogăţie pentru întreaga Biserică care are nevoie de vocea Bisericilor catolice orientale atât de bogate în tezaurele specifice.
Cu cât identitatea este mai bogată cu atât poate mai uşor să realizeze comuniunea, să creeze spaţii ample pentru dialog şi să favorizeze înţelegerea tradiţiilor diferite. Acesta este de exemplu cazul Bisericii greco-catolice române care este caracterizată, în afară de latinitate, de tradiţia bizantină, de învăţătura Sfinţilor Părinţi, de unirea cu Scaunul Apostoli şi cu stigmatizarea prin persecuţiile secolului XX. Identitatea specifică a fiecărei Biserici particulare este de mare folos pentru „convertirea” Bisericii romane care îşi are vocaţia în catolicitate. Aceasta nu se va putea niciodată realiza în mod deplin dacă nu va avea loc un real schimb între Bisericile particulare şi Biserica universală.
Prin urmare, dacă la lumina ecleziologiei de comuniune şi de recunoaştere a Bisericilor orientale ca Biserici surori nu se poate concepe o relansare a „unitarismului” ca metodă, este însă obligatorie o atitudine care să facă dreptate Bisericilor greco-catolice pentru a-şi dobândi demnitatea şi respectul pe care îl merită.
De asemenea, trebuie precizat că unirea Bisericii greco-catolice române s-a realizat conform modelului unităţii în diversitate. Este aşadar modelul de comuniune şi nu metoda de unire care unele conotaţii discutabile. Doar în această perspectivă Bisericile orientale catolice vor putea contribui – în mod direct pentru Biserica latină şi doar într-un moment ulterior şi indirect pentru Bisericile Ortodoxe – la creşterea unei Biserici mai „catolice” şi a dialogului ecumenic.
De fapt, ca şi catolici în multe naţiuni trebuie să creştem în ceea ce privesc modalităţile diverse de a trăi catolicismul. Dacă reuşim să apreciem şi să înţelegem tradiţiile orientale ale Bisericilor catolice a fi mult mai uşor să ne deschidem pentru a primi ortodoxia împreună cu întreaga ei diversitate şi bogăţie. De altfel, o punte de legătură poate şi trebuie să fie chemarea tuturor la respectarea dreptului fundamental al libertăţii religioase. Este timpul să spunem „ajunge!” oricărei forme de violenţe, atât celei care doreşte să impună un model sau altul de Biserică, cât şi celei care în numele principiului etnic şi religios înstrăinează anumite minorităţi.
Traducere: Andrei Hrișman
Sursa: (L`OSSERVATORE ROMANO, 14/08/2013)
