”Nu puteam să nu vin aici pentru o cinsti pe Fecioara Mamă”: a spus papa Francisc la predica Sfintei Liturghii celebrată sâmbătă, 13 mai 2017, pe esplanada sanctuarului marian de la Fatima, în cadrul căreia i-a canonizat pe frații Francisc Marto (1908-1919) și Iacinta Marto (1910-1920). Sunt cei doi copii care, în 13 mai 1917, au primit împreună cu Lucia dos Santos aparițiile și mesajul Fecioarei Maria de la Fatima. La celebrarea euharistică au luat parte aproximativ un milion de pelerini. Noii sfinți au fost beatificați de Sfântul Ioan Paul al II-lea pe 13 mai 2000, în timp ce pentru sora Lucia dos Santos (22 martie 1907 - 13 februarie 2005), călugăriță carmelită, s-a început cauza de beatificare în anul 2008. Înainte de Sfânta Liturghie de la Fatima, papa Francisc a avut în cursul dimineții o întâlnire protocolară cu premierul portughez, Antonio Luis Santos da Costa. Pelerinajul apostolic al Sfântului Părinte este prilejuit de centenarul aparițiilor Fecioarei Maria.
La predica Sfintei Liturghii de la Fatima, papa Francisc a evidențiat exemplul celor doi copii sfinți în a urma îndemnurile Fecioarei Maria. Redăm mai jos, în traducerea noastră de lucru, predica Sfântului Părinte:
„Și s-a arătat în cer un semn mare: o femeie îmbrăcată în soare”: atestă vizionarul din Patmos în Apocalipsă (Ap 12,1), observând că ea era pe punctul de a da luminii un fiu. Apoi, în Evanghelie, l-am auzit pe Isus spunând discipolului: „Iată mama ta” (In 19,26-27). Avem o mamă! O „Doamnă foarte frumoasă”, vorbeau între ei vizionarii de la Fatima pe drumul spre casă, în acel binecuvântat 13 mai de acum o sută de ani. Și, seara, Iacinta nu reuși să se abțină și îi revelă secretul mamei: „Astăzi am văzut-o pe Fecioara”. Ei o văzuseră pe Maica cerului. Pe urma la care priveau ochii lor au mers ochii multora, dar…aceștia nu au văzut-o. Fecioara Maria nu a venit aici pentru ca noi să o vedem: pentru aceasta vom avea toată veșnicia, bineînțeles dacă vom merge în Cer.
Dar Ea, presimțind și avertizându-ne asupra riscului iadului la care conduce o viață – deseori propusă și impusă – fără Dumnezeu și care îl profanează pe Dumnezeu în făpturile sale, a venit să ne amintească de Lumina lui Dumnezeu care locuiește în noi și ne acoperă pentru că, după cum am ascultat în prima lectură, ”fiul a fost răpit la Dumnezeu” (Ap 12,5). Și, după cuvintele Luciei, cei trei privilegiați se aflau în Lumina lui Dumnezeu care iradia din Fecioara Maria. Ea îi învăluia în mantia de Lumină pe care Dumnezeu i-a dat-o. Potrivit credinței și simțirii multor pelerini, dacă nu chiar a tuturor, Fatima este mai presus de toate această mantie de Lumină care ne acoperă, aici ca în oricare alt loc al Pământului, atunci când ne adăpostim sub ocrotirea Fecioarei Mame ca să-i cerem, după ne învață rugăciunea «Bucură-te, regină», să ni-L arate pe Isus.
Dragi pelerini, avem o Mamă. Prinși de Ea, asemenea unor fii, să trăim speranța care se sprijină pe Isus pentru că, așa cum am ascultat în a doua Lectură, «cei care primesc cu prisosință harul și darul justificării vor domni în viață prin unul singur, Isus Cristos» (Rm 5,17) Când Isus s-a suit la cer, a dus alături de Tatăl ceresc umanitatea – umanitatea noastră – pe care și-a însușit-o în trupul Preacuratei Fecioare Maria, fără a o abandona vreodată. Asemenea unei ancore, să ne fixăm speranța în acea umanitate așezată în Cer, la dreapta Tatălui (cf 2,6). Această speranță să fie pârghie de viață pentru noi toți. O speranță care să ne susțină întotdeauna, până la ultima suflare.
Întăriți de această speranță, ne-am adunat aici să mulțumim pentru numeroasele binecuvântări pe care Cerul le-a acordat acestui loc în cei o sută de ani care au trecut, având deasupra mantia de Lumină pe care Maica Domnului, începând din Portugalia, această țară plină de speranță, a răspândit-o peste toate colțurile lumii. Ca exemple, avem în fața ochilor pe sfântul Francisc Marto și pe sfânta Iacinta, pe care Preacurata Fecioară i-a introdus în imensa mare a Luminii lui Dumnezeu, pentru a-L adora. De acolo a venit forța lor pentru a depăși adversitățile și suferințele. Prezența divină a devenit constantă în viața lor, după cum reiese, cu claritate, din insistenta rugăciune pentru păcătoși și din dorința de a rămâne în permanență alături de "Isus ascuns în Tabernacol.
În volumul Memorii (III, n.6), Sora Lucia îi dă cuvântul Iacentei care tocmai avusese o viziune: "Nu vezi multe străzi, multe cărări și câmpii pline de persoane care plâng de foame și nu au nimic de mâncare? Și pe Sfântul Părinte într-o biserică, în rugăciune, în fața Inimii Neprihănite a Mariei? Și multă lume în rugăciune cu el?". Vă mulțumesc, frați și surori, pentru că m-ați însoțit! Nu puteam să nu vin aici pentru a o preamări pe Fecioara Maria și a încredința Ei pe fiii și fiicele sale. Sub mantia sa nu ne pierdem; de la brațele sale va veni speranța și pacea de care avem nevoie, iar eu o implor pentru toți frații mei în Botez și în umanitate, îndeosebi pentru cei bolnavi și infirmi, pentru deținuți și șomeri, pentru cei săraci și abandonați. Dragi frați, să ne rugăm lui Dumnezeu cu speranța ca oamenii să ne asculte și să ne adresăm oamenilor cu certitudinea că Dumnezeu ne mântuiește.
De fapt, ne-a creat ca pe o speranță pentru alții, o speranță reală și realizabilă potrivit situații de viață a fiecăruia. În a "cere" și a "pretinde" de la fiecare dintre noi împlinirea datoriilor potrivit propriei situații (Scrisoarea Sorei Lucia, 28 februarie 1943), cerul pune în mișcare aici o adevărată mobilizare generală împotriva indiferențe care ne înfioară inima și ne agravează miopia. Nu vrem să fim o speranță abandonată! Viața poate supraviețui doar datorită generozității unei alte vieți. "Dacă bobul de grâu, care cade în pământ, nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult" (In 12,24): a spus și a făcut Domnul, care ne precede întotdeauna. Când trecem printr-o cruce, El a fost cel care a trecut mai întâi. De aceea, nu suntem noi cei care urcăm pe cruce pentru a-l găsi pe Isus; a fost El cel care s-a coborât și a coborât până la cruce pentru a ne găsi pe noi și, în noi, să învingă tenebrele răului și să ne ducă spre lumină.
Sub protecția Maicii Domnului să fim, în lume, sentinele ale dimineții care știu să contemple adevăratul chip al Mântuitorului, cel care strălucește după Înviere, descoperind fața tânără și frumoasă a Bisericii, care strălucește atunci când este misionară, primitoare, liberă, fidelă, săracă în mijloace dar bogată în iubire.
