Misiunea este ameninţată de relativism

de Massimo Introvigne

Pe 6 august Papa Francisc a trimis mesajul pentru Ziua Mondială a Misiunilor. Documentul propune cinci reflecţii inspirate din Anul Credinţei şi a în centrul său importanta constatare că astăzi obstacolele împotriva misiunii provin din „interiorul” Bisericii, unde se răspândeşte convingerea că anunţarea unui adevăr ar fi echivalentă cu nerespectarea libertăţii celorlalţi. Această convingere se sprijină pe ideea că adevărul nu există sau nu este importat, deci pe relativism. Să examinăm cele cinci puncte propuse de Papa Francisc.

Primul: „Credinţa este un har preţios al lui Dumnezeu care ne deschide mintea pentru a-l putea cunoaşte şi iubi”.  Este cel mai mare har pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte. Este „un har care nu se poate ţine doar pentru noi înşine, ci trebuie şi împărtăşit. Dacă dorim să-l ţinem doar pentru noi devenim creştini izolaţi, sterili şi bolnavi”. Se vorbeşte mult despre catolicii adulţi dar, în realitate, explică Papa. O comunitate „este adultă” atunci când „anunţă fără încetare Cuvântul lui Dumnezeu, ieşind din propriul spaţiu închis pentru a duce Cuvântul şi la periferie, mai ales la cei care nu au avut încă oportunitatea de a-l cunoaşte pe Cristos”. Dacă credinţa unei parohii, a unei mişcări, a unei comunităţi este veritabilă şi solidă se observă în capacitatea de a o comunica în mod misionar altora.

Al doilea: toţi sunt misionari, nu doar cel care merge în misiune în alte ţări îndepărtate, nu doar preoţii şi călugăriţele. Este o învăţătură importantă a Conciliului Vatican al II-lea, conciliu de la care se împlinesc 50 de ani şi care este propus recitirii cu ocazia Anului Credinţei. În decretul Ad gentes citim că şi comunităţile parohiale trebuie să-l mărturisească pe Cristos tuturor oamenilor. Acelaşi lucru este valabil şi pentru mişcări, iar Papa Francisc îi invită „pe toate persoanele şi grupurile responsabile din în Biserică să scoată în evidenţă dimensiunea misionară”. De fapt, „misiunea nu este o dimensiune planificată în viaţa creştinului, ci şi o dimensiune  paradigmatică care priveşte toate aspectele vieţii creştine”.

Al treilea: „de multe ori opera de evanghelizare întâmpină dificultăţi nu doar în exterior, ci şi în interiorul comunităţii ecleziale”. Uneori este vorba de slăbiciunea umană, dar alteori, ceea ce este şi mai grav, se infiltrează relativismul, şi „se crede […] că aducerea adevărului Evangheliei înseamnă violentarea libertăţii”. Deja Papa Paul al VI-lea (1897-1978), după cum a amintit Papa Francisc, a trebuit să răspundă acestui relativism printr-o exortaţie apostolică, „Evangelii nuntiandi”. „De multe ori vedem că violenţa, minciuna şi eroarea sunt scoase în evidenţă şi propuse”: şi poate nu ar trebui anunţată Evanghelia? Există însă şi o altă formă de relativism: „Anunţarea lui Cristos fără Biserică”, anunţarea propriilor opinii subiective asupra lui Cristos în loc să fie anunţată doctrina catolică. Papa Francisc citează din nou documentul lui Paul al VI-lea: „Când cel mai necunoscut predicator, misionar, catehet sau Păstor anunţă Evanghelia, adună comunitatea, transmite credinţa, administrează un Sacrament, chiar dacă este singur, împlineşte un act al Bisericii”. El nu acţionează „pentru o misiune pe care şi-a atribuit-o el, nici în forţa unei inspiraţii personale, ci comuniune cu misiunea Bisericii şi în numele ei”.

Al patrulea: astăzi contextul misiunii este dificil şi fascinant. Mulţi se mută în continuu, şi „uneori este dificil chiar şi pentru comunităţile parohiale să cunoască în mod sigur şi aprofundat cine este în trecere şi cine trăieşte stabil pe teritoriul lor. Mai mult, în locuri din ce în ce mai mari alte regiunilor care sunt creştine în mod tradiţional, creşte numărul celor care sunt străini credinţei, indiferenţi la dimensiunea religioasă sau însufleţiţi de alte credinţe. Nu de puţine ori, unii botezaţi, fac alegeri în viaţă care îi conduce departe de credinţă”. Unele forme noi de mass media îi închid pe unii în casă în faţa computerului şi îi fac să aibă puţine relaţii sociale. Criza economică se leagă şi de o criză „a sensului profund al vieţii şi a valorilor fundamentale”. În multe părţi ale lumii violenţa devine endemică şi generează nesiguranţă. „În această situaţie complexă, în care orizontul prezentului şi al viitorului par parcurse de nori ameninţători, este din ce în ce mai urgentă purtarea curajoasă, în toate realităţile, a Evangheliei lui Cristos”. Cine locuieşte într-o lume în criză are mai mare nevoie, nu mai puţină, de „noua evanghelizare”: are nevoie de Evanghelie, nu doar de ajutoare materiale. „Biserica – o spun încă o dată – nu este o organizaţie socială, o întreprindere, un ONG, ci este o comunitate de persoane însufleţite de acţiunea Spiritului Sfânt care au trăit şi trăiesc uimitoarea întâlnire cu Isus Cristos şi doresc să împărtăşească această experienţă de profundă bucurie, să împărtăşească  Mesajul mântuirii pe care Domnul ni l-a adus”.

Al cincilea: astăzi suntem martorii unui fenomen nou. Catolicii din Africa, din Asia şi din America Latină – între care mulţi preoţi – se pun la dispoziţia muncii pastorale în Europa. „Bisericile tinere care se angajează în mod generos în trimiterea de misionari Bisericilor care se găsesc în dificultate – nu de puţine ori Biserici cu o tradiţie creştină antică – aducând astfel prospeţimea şi entuziasmul cu care ele trăiesc crediţa care reînnoieşte viaţa şi dă speranţă”. Nu lipsesc dificultăţile, dar în această nouă misiune apare „respiraţia universală” a Bisericii, iar Papa admiră generozitatea şi „prospeţimea Bisericilor tinere”, care nu de puţine ori poate fi un exemplu „pentru ca Bisericile cu o tradiţie creştină antică să regăsească entuziasmul şi bucuria”. Aceste ultime Biserici europene, ar trebui să-şi reînnoiască harul mai ale susţinând şi ajutând „creştinii care, în diferite părţi ale lumii, se găsesc în dificultatea de a-şi mărturisi în mod deschis propria credinţă şi să le fie recunoscut dreptul de a-şi trăi credinţa în mod demn. Sunt fraţii şi surorile noastre, mărturisitori curajoşi – mai numeroşi decât martirii din primele secole – care suportă cu perseverenţă apostolică diferitele forme actuale de persecuţie. Nu puţini îşi riscă chiar şi viaţa pentru a rămâne fideli Evangheliei lui Cristos”. Martirii şi persecutaţii nu trebuie să fie uitaţi în Anul Credinţei.

Papa Francisc încheie readucând în atenţie cuvintele lui Benedict al XVI-lea din scrisoarea apostolică „Porta Fidei” care anunţa Anul Credinţei: „Cuvântul lui Dumnezeu să se răspândească şi să se preamărească (2 Tesaloniceni, 3,1); acest An al Credinţei să poată să facă din ce în ce mai puternică relaţia cu Domnul Cristos, pentru că doar în El există certitudinea pentru a privi la viitor şi garanţia unei iubiri autentice şi de durată”. Pentru a găsi şi bucuria, „dulcea şi mângâietoarea bucurie a evanghelizării” pe care Papa Paul al VI-lea o punea în centrul „Evangelii Nuntiandi”.

Traducere : Andrei Hrișman