Este Vinerea Mare şi Sfântă! După ce la începutul activităţii sale publice, Isus a luat asupra sa păcatele noastre, la botezul său în Iordan (cf. In 1,29); după ce ieri, Isus a întemeiat taina Preoţiei prin care să rămână cu noi până la a doua sa venire; jertfa cea nouă a sfintei Liturghii prin care să jertfim trupul şi sângele său; dar şi taina Euharistiei, adică a trupului şi sângelui său, pentru a ne fi hrană, putere, şi izvor de viaţă veşnică, dar şi subiect de apostolat printre oameni până când va reveni în slavă (cf. 1Cor 11,26). Astăzi, Isus, împlineşte efectiv jertfa de sine pe care ieri ne-a lăsat-o în chip nesângeros în Euharistie.
Sfântul Paul a afirmat că, atunci când este slab, atunci este puternic (cf. 2Cor 12,10). Isus a biruit asupra tuturor forţelor răului şi a tuturor duşmanilor, în Vinerea Mare, când a fost cel mai slab şi fără putere, când a fost pironit cu mâinile şi picioarele pe cruce. Atunci a biruit pe cei mai cruzi duşmani ai noştri: păcatul, diavolul, lumea şi moartea. De ce când era pironit pe cruce? Pentru că puterea lui Dumnezeu se arată cel mai bine în slăbiciune (cf. 2Cor 13,4). Învierea va fi numai răsăritul senin după o noapte întunecată; învierea va fi numai strângerea cu bucurie a roadelor, după un semănat cu lacrimi.
Pentru a înţelege şi mai bine misterul acestei zile, să ne imaginăm ceva: Un răufăcător, un criminal este condamnat la moarte de regele său. În timp ce este târât la locul de execuţie, fiul regelui, privind de la o fereastră a palatului, este cuprins de milă. Se îmbracă cu nişte haine uzate şi murdare spre a nu fi recunoscut, coboară în stradă, se amestecă în mulţime, şi cere să fie ucis în locul vinovatului.
E greu să moară cineva pentru un nevinovat, scrie apostolul Paul (cf. Rom 5,7). Dar Cristos a îmbrăcat firea noastră omenească, s-a lăsat străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre (cf. Is 53,5) şi a murit în locul nostru pe când noi eram vinovaţi, eram în duşmănie cu Dumnezeu (cf. Rom 5,8), pentru a face din noi păcătoşii, fii ai regelui veşnic şi moştenitori ai împărăţiei cerurilor (cf. In 14,2). De aceea, Biblia spune: "În nimeni altul nu este mântuire decât în Isus; căci nu este sub cer nici un alt nume dat oamenilor, în care să poată să fi mântuiţi" (Fap 4,12).
Celui care rămâne nesimţitor în faţa unui asemenea gest de mărinimie din partea lui Cristos, care a mers mai hotărât la cruce, decât noi la tronul harului, sfântul Paul îi aruncă cel mai greu cuvânt: "Dacă cineva nu-l iubeşte pe Cristos, să fie anatema" (1Cor 16,22).
Se spune că un necunoscut s-a apropiat odată de un misionar, care tocmai vorbise despre moartea lui Isus de pe cruce pentru mântuirea lumii, şi i-a spus că, dacă ar predica mai mult despre exemplul lui Cristos şi mai puţin de moartea lui, el ar fi dispus să creadă. Atunci, misionarul i-a spus: "Isus nu a păcătuit niciodată" (cf. In 8,46). "În cer nu va intra nimic întinat" (cf. Ap 21,27). "Puteţi afirma acest lucru şi despre dumneavoastră?" "Nu, a răspuns, omul! Atunci, misionarul i-a zis: Atunci, dumneavoastră, în primul şi primul rând aveţi nevoie de un mântuitor, şi apoi de un exemplu!
Sfântul Paul nu contenea să le vorbească oamenilor despre cruce, căci ea este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu (cf. 1Cor 1,24); de aceea, el le spunea corintenilor: "N-am voit să ştiu nimic altceva între voi, decât pe Isus Cristos, şi pe acesta răstignit" (1Cor 2,2). "În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume!" ( Gal 6,14).
Alexandr Soljeniţn (1918-2008) povestea că, în timpul lungii sale detenţii într-un lagăr de muncă din Uniunea Sovietică, a ajuns aşa de descurajat că a început să se gândească la sinucidere. Era afară la muncă şi atinsese punctul în care nu-i mai păsa dacă trăieşte sau moare. În timpul pauzei, s-a aşezat undeva deoparte şi un străin a venit lângă el, cineva pe care nici nu-l mai văzuse, nici nu avea să-l mai vadă vreodată. Fără nici un motiv evident, străinul a luat un băţ şi a scrijelat în ţărână o cruce. Soljeniţn a stat şi s-a uitat fix la crucea aceea vreme îndelungată. Ulterior avea să scrie: "Cum priveam fix la cruce mi-am dat seama că mă umplu de putere şi că mă aflam deja în libertate".
Începând cu acel moment, Alexandr Soljeniţn a putut spune cu un misionar de culoare, aflat şi el în temniţă: "Este doar vineri şi duminica se apropie cu puterea lui Dumnezeu!" Furtuna nu s-a sfârşit în ziua aceea, dar prin crucea lui Isus, Soljeniţn a găsit înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu, ca să sufere până la capăt. Crucea uneşte orizontalul limitat al umanităţii noastre, cu verticalul înţelepciunii şi puterii ce îl coboară de la Dumnezeu. În orice suferinţă, trebuie să spunem şi noi: "Este doar vineri şi duminica se apropie cu puterea lui Dumnezeu!"
Un misionar, din Guineea, Africa, povesteşte: "Într-o zi de Vinerea Mare, nişte copii au venit în fugă şi mi-au spus că pe malul apei este un om care trage de moarte. Am alergat, l-am luat şi l-am adus la misiune. Vorbind despre misterul Vinerii Mari, bolnavul trăgea atent cu urechea şi apoi mi-a zis: «Misionarule, Isus Cristos a murit şi pentru negri?» «Da, i-am răspuns eu, a murit pentru negri şi pentru toţi oamenii!» M-a întrebat din nou: «Dar a murit şi pentru marii păcătoşi ca mine?» «Desigur, i-am răspuns eu, chiar mai întâi a murit pentru ei». «Ah!, a zis el. Dacă Isus a murit şi pentru mine, atunci şi eu vreau să mor împreună cu el, în aceeaşi zi! Daţi-mi Botezul, părinte!» Într-adevăr, l-am botezat şi îndată a murit".
Evangheliştii ne spun că lui Isus răstignit pe cruce i-a fost dat să bea fiere amestecată cu oţet şi că el a refuzat să bea (cf. Mt 27,34). Marcu ne spune că i-au dat vin acru amestecat cu smirnă amară (cf. Mc 15,23). Mulţi au interpretat că ceea ce au făcut călăii cu Isus a fost o batjocură şi o răutate. Dar nu a fost aşa. Din contra, a fost un gest de bunăvoinţă. În vechime, vinul sau oţetul, amestecat cu fierea sau smirna, era un analgezic, un anestezic puternic, menit să-l facă pe un condamnat să nu mai simtă suferinţa şi astfel să aibă o moarte mai uşoară. Asta au voit să facă călăii să-i facă lui Isus, atunci când pe cruce i-au dat acest anestezic puternic. Dar Isus l-a refuzat, pentru că el a voit să suporte suferinţele şi moartea pentru păcatele noastre, fără anestezice şi fără calmante, pentru a-i oferi Tatălui o plată satisfăcătoare şi completă pentru păcatele noastre. Deci, călăii, cu toată brutalitatea lor de la biciuire, s-au schimbat faţă de Isus pe drumul crucii şi au devenit mai miloşi faţă de el. Astfel: l-au silit pe Simon din Cirene să-l ajute să-şi ducă crucea (cf. Mt 27,32; Mc 15,21); i-au dat oţet amestecat cu fiere ca analgezic în suferinţele crucii (cf. Mt 27,34); au permis familiei să-l asiste la moartea pe cruce (cf. In 19,25); i-au dat cu uşurinţă trupul spre înmormântare (cf. In 19,38); un sutaş şi-a manifestat deschis credinţa în divinitatea lui Isus (cf. Mt 27,54); soldaţii au fost printre primii care au vestit şi învierea (cf. Mt 28,11).
Dacă mulţi dintre călăii lui Isus s-au convertit pe drumul crucii, atunci cu atât mai mult trebuie să ne convertim noi, cei care am fost mântuiţi prin patima şi crucea lui. De aceea, Biserica, în speranţa că ne vom converti, ca şi mulţi dintre călăii lui Isus, a dispus ca cel puţin în timpul Postului Mare să medităm şi să-l însoţim şi noi pe Isus pe calea crucii.
Este relatare frumoasă în care ni se vorbeşte despre un tânăr, care s-a hotărât în faţa tatălui său ca, ori de câte ori va mai săvârşi vreun păcat, va bate câte un cui în uşa de la intrare a casei. Văzând că uşa s-a umplut de cuie şi ştiind că păcatele sunt cuie înfipte în inima lui Isus şi a oamenilor, s-a hotărât ca la după fiecare faptă bună să scoată câte un cui. După ce a scos toate cuiele prin fapte bune, nu mai putea sta în casă din cauza vântului care intra prin găurile rămase în urma cuielor. Aceste găuri rămase în urma scoaterii cuielor i-au amintit că păcatele cer şi reparaţie şi că această reparaţie durează toată viaţa.
Michael Newton (n. 1951), doctor în psihologie şi consiliere, medic terapeut şi autor nord american de meditaţii religioase, ne-a lăsat un model de meditaţie pentru Vinerea Mare: "«Ostaşii, împletind o cunună de spini, i-au pus-o pe cap» (In 19,2). Oare nu sunt eu un spin sau o coroană de spini pe capul tău, Isuse? Oare, nu străpung eu tâmpla ta, Isuse, cu mintea mea închisă? «Şi ducând crucea sa, a ieşit» (In 19,17). Oare nu sunt eu oare crucea ta, Isuse? Oare nu sunt eu povoara morţii pe care tu o porţi? «L-au răstignit pe el» (cf. In 19,18). Oare nu sunt eu pironul din palma sau piciorul tău, Isuse? Oare nu ţi-am fixat eu mâinile ca să nu mă poţi călăuzi? Oare nu ţi-am pironit eu picioarele ca să nu mai poţi merge spre oamenii care te aşteaptă? «Ci unul dintre ostaşi i-a străpuns coasta lui Isus» (In 19, 34). Oare nu sunt eu suliţa care te-a străpuns, Isuse? Nu cumva te străpung eu de fiecare dată când mă lepăd de dragostea ta, Isuse? «Părinte, iartă-i căci nu ştiu ce fac» (Lc 23,34). Oare plâng eu pentru că zilnic te răstignesc, Isuse? Oare, mă bucur eu pentru iertarea ta zilnică, Isuse?"
Regina Franţei, Maria Antoaneta (1755-1793), soţia lui Ludovic al XVI-lea (1754-1793), mergea spre ghilotină privind fix, din trăsura care o transporta, către feţele oamenilor care strigau împotriva ei. Când urcă pe eşafod, îşi fixă privirea asupra unui grup de femei care o insultau cu sălbăticie şi, privind cu milă ele şi spre călău, care se bucurau împreună de nenorocirea ei, le spuse cu seninătate şi cu mare stăpânire de sine: "Răul pentru mine este pe punctul de a se termina. Al vostru, însă, abia începe".
Şi într-adevăr, răul pentru poporul francez revoluţionar abia începuse. Numai în Paris au căzut peste 100.000 de capete de oameni nevinovaţi.
Iată un caz zguduitor al Revoluţiei Franceze (1789-1799), care ne aminteşte de revoluţia din Vinerea Mare, unde a fost condamnat nevinovatul Isus şi a fost eliberat criminalul Baraba (cf. In 18,40). Pe la 1780, un preot francez strânge de pe străzi un copil al nimănui şi-i poartă de grijă ca un tată. Pe la anul 1789, izbucneşte Revoluţia Franceză care a produs multă suferinţă Bisericii, făcând să moară mulţi episcopi, preoţi, persoane consacrate şi creştini buni. Între cei arestaţi şi condamnaţi atunci la moarte, a fost şi preotul despre care am făcut vorbire. Dus pe eşafod, pentru tăierea capului, preotul aude glasul copilului crescut şi îngrijit de el. Atunci îi zise cu blândeţe: "Fiule, tocmai tu îmi dai lovitura de moarte?" Dar călăul nu s-a înduioşat şi l-a ucis pe preotul care l-a crescut.
Cu cine poate fi comparat acel preot? Cu Isus! Cu cine poate fi comparat acel nerecunoscător? Cu noi, oamenii! "Cine făptuieşte păcatul, acela răstigneşte din nou pe Fiul lui Dumnezeu" (Evr 6,6).
Isus a plâns, a suferit şi murit pentru noi, pentru ca noi să ne convertim. De aceea, sfântul Paul ne zice: "Noi, dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Cristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în numele lui Cristos: împăcaţi-vă cu Dumnezeu!" (2Cor 5,20)
Între cei convertiţi la cruce, amintim pe Petru care şi-a plâns păcatul când l-a văzut pe Isus în suferinţă (cf. Mt 26,75); sutaşul împreună cu soldaţii (cf. Lc 23,47); tâlharul mântuit (cf. Lc 23,39-43); mulţimile care îşi băteau pieptul (cf. Lc 23,48). Cu gândul la crucea lui Cristos, s-au convertit Ioan Gualbert (993-1073), sfânta Margareta de Cortona (1247-1497) şi mulţi alţii. Noi când ne vom converti?
Eu întreb astăzi: în care altă religie, în afară de cea creştină, există vreun dumnezeu care să fi murit pentru a-şi mântui creatura? În niciuna! În toate celelalte religii, numai creaturile mor pentru zeii lor. De aceea, să nu ne fie teamă sau ruşine de a ne mărturisi credinţa în puterea crucii lui Isus, fie în libertate, fie în prigoană.
Viktoria Petrovna (1908-1995), văduva lui Leonid Brejnev (1906-1982), la funeraliile soţului ei, a stat nemişcată până a venit timpul să fie închis sicriul. În momentul în care soldaţii au adus capacul, doamna Brejnev a făcut un gest de mare curaj şi credinţă: a făcut semnul crucii pe pieptul soţului ei.
Scriptura ne spune: "Vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în Isus, ci şi să suferiţi pentru el" (Fil 1,29). Iată câteva gânduri nobile despre participarea noastră la suferinţele lui Cristos:
Sfântul Paul spune: "Acum mă bucur în pătimirile mele pentru voi şi împlinesc ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos în trupul meu pentru trupul său, care este Biserica" (Col 1,24).
Unei copiliţe bolnave, nişte rude apropiate i-au promis că o vor lua cu ele la Lourdes, pentru a fi vindecată prin mijlocirea Maicii Domnului. Când a sosit ziua plecării, fetiţa a început să plângă şi a spus că nu merge. Când au întrebat-o de ce nu merge, ea le-a răspuns: "Dacă mă vindecă Maica Domnului, cine va mai suferi împreună cu Isus al meu?"
Când un credincios a fost condamnat la închisoare pentru credinţa lui, creştinii prezenţi în sală l-au acoperit cu flori, iar fetiţa lui, căţărată pe un scaun, i-a spus în faţa judecătorilor aserviţi: "Tată, cu Cristos eşti liber chiar şi în închisoare, iar, fără Isus, vei fi în închisoare chiar fiind liber".
Ruda unui prizonier creştin, dintr-o ţară ostilă lui Cristos, i-a spus cuiva care îi împărtăşea durerea: "Nu trebuie să ne compătimeşti, căci dacă el nu ar fi ajuns în acel lagăr de muncă, cum ar mai fi putut cei de acolo să audă evanghelia lui Isus?"
"Dacă suferim împreună cu Isus, vom şi domni împreună cu el" (Rom 8,17). "Dacă am murit împreună cu el, vom şi trăi împreună cu el. Dacă răbdăm împreună cu el, vom şi împărăţi împreună cu el" (2Tim 2,11).
