“Ai făcut să strălucească în ea virtuţile miresei şi ale mamei şi în dăruirea ei ai consacrat-o cu toate darurile”[1].
Anii Schismei din Occident (1378-1449) au fost deosebit de grei pentru Roma. Chiar şi atunci când papa s-a întors de la Avignon, acolo se instalase un antipapă şi, puţin după aceea, a apărut un altul, cu pretenţia de a fi succesorul legitim al lui Petru. Creştinătatea era debusolată din acest punct de vedere până într-acolo încât chiar sfinţii, cum este şi sfântul Vincenţiu Ferer, nu reuşeau să identifice care este adevăratul papă.
În această situaţie deplorabilă, Statul Pontifical şi, în mod special, cetatea Romei erau, din punct de vedere politic, în exil şi, din punct de vedere economic, în situaţie de prăbuşire. Urbea, de trei ori ocupată de Ladislau de Durazzo, rege de Napoli, a fost trecută prin foc şi sabie şi, cum se întâmplă întotdeauna în asemenea circumstanţe, cei care sufereau cel mai mult erau cei mai săraci. În această situaţie şi într-un asemenea moment al istoriei s-a derulat viaţa Franciscăi Bussa sau de Buscis.
Sfântă, dar în familie
Născută în anul 1384, dintr-o familie nobilă, a primit o educaţie elevată pentru o copilă din acel timp. Se pricepea la artă şi la literatură şi cunoştea bine Divina comedie. Creştină convinsă, admira viaţa din mănăstiri, dar drumul ei a fost căsătoria. După obiceiul vremii, s-a căsătorit de timpuriu, la doar 13 ani, cu un nobil, Lorenzo Ponziani. Familia Ponziani avea un palat luxos în Trastevere, aproape de biserica “Sfânta Cecilia”, şi ocupa funcţii importante în Statul Pontifical.
Francisca s-a inserat foarte bine în noua familie, stabilind raporturi optime nu numai cu socrii, ci şi cu cumnatul şi cu soţia acestuia, Vannozza. Aceasta avea un caracter foarte dificil, dar, după ce s-a opus Franciscăi, s-a lăsat cucerită de iubirea ei şi i-a devenit o fidelă colaboratoare în operele de într-ajutorare a celor săraci. Francisca ştia foarte bine să-şi îndeplinească rolul de femeie nobilă fără să se piardă în spatele vanităţii lumeşti. A avut trei fii, pe care i-a iubit foarte mult, dar numai unul a ajuns la o vârstă adultă.
Când Roma a fost ocupată şi prădată şi s-a aflat dintr-o dată atinsă de efectele foametei şi de flagelul ciumei, în timp ce mai-marii timpului mânuiau armele şi oamenii Bisericii discutau despre raportul de superioritate sau inferioritate care exista între conciliul ecumenic şi papă, Francisca şi-a suflecat mânecile, şi-a deschis grânarele şi cantinele şi, împreună cu cumnata sa, Vannozza, şi cu alte nobile romane, a organizat asistenţa săracilor. Ea însăşi mâna un măgăruş încărcat cu lemne sau cu hrană şi trecea din casă în casă, distribuind celor săraci; îi vizita pe cei bolnavi şi îi întărea, pregătind cu mâinile ei medicamentele pentru alinarea durerilor lor.
Oblatele olivetane
În timp ce să dăruia neobosită în aceste opere de iubire concretă, Domnul o favoriza cu inspiraţii cereşti pe care le expunea cu umilinţă confesorului şi le comunica apoi prietenelor şi colaboratoarelor ei.
Acestea îi urmau exemplul şi, rămânând fiecare în propria-i casă, se angajau să trăiască virtuţile monastice şi să se dăruiască săracilor. În anul 1425, s-au constituit într-o asociaţie şi s-au numit Oblatele olivetane, deoarece frecventau biserica părinţilor benedictini olivetani, inspirându-se din spiritualitatea lor. În anul 1433, aceasta a devenit o congregaţie călugărească de viaţă comună şi, din acel moment, locuinţa lor a fost un edificiu la Tor de=Specchi.
Francisca şi-a urmat colaboratoarele, în anul 1436, când i-a murit soţul, după 40 de ani de căsătorie trăită în deplină armonie. Soţul era comandant al trupelor pontificale şi a fost rănit grav în timp ce apăra Roma împotriva lui Ladislau de Napoli, rămânând invalid pentru tot restul vieţii, înconjurat de afecţiunea soţiei şi a fiului.
Un suflet pentru Biserică
Francisca şi-a petrecut ultimii patru ani în convent, unde a fost aleasă superioară şi s-a dedicat, înainte de toate, celor trei misiuni: de formare a fiicelor sale, în conformitate cu inspiraţiile pe care le primea de la Dumnezeu, să le susţină cu exemplul operelor de milostivire la care erau chemate, să se roage pentru sfârşitul schismei în Biserică.
A murit la 9 martie 1440. Cronicarii timpului afirmau că la funeraliile sale a luat parte tot oraşul care o numea deja cu dulcele apelativ de “sfânta Francisca Romana”. Biserica i-a recunoscut oficial sfinţenia în anul 1608.
Când Paul al V-lea l-a întrebat pe cardinalului Robert Bellarmin dacă considera oportun ca Francisca Romana să intre în calendarul universal al Bisericii, a primit o părere favorabilă cu această motivaţie: “Ea poate să fie propusă ca exemplu de virtute pentru orice vârstă şi pentru orice stare de viaţă”.
În bula de canonizare se spune că ea, prin rugăciunile şi prin sacrificiile sale, a grăbit sfârşitul schismei din Occident.
[1] Din Prefaţă, supliment monastic la Misalul Roman, 152.
