”Creșterea credinței în viața preotului” este tema meditației prezentată de papa Francisc la tradiționala întâlnire cu parohii diecezei de Roma la începutul Postului Mare. Întâlnirea s-a desfășurat joi, 2 martie 2017, în catedrala Romei, bazilica papală Sfântul Ioan din Lateran. Înainte de meditație, papa a spovedit mai mulți preoți și credincioși. După ce a prezentat meditația, pontiful a făcut cadou preoților prezenți cartea ”Nu-ți fie teamă să ierți”, a unui preot capucin de 90 de ani din Buenos Aires.
Reflecția Sfântului Părinte a pornit de la rugăciunea spontană pe care discipolii i-au adresat-o odinioară lui Isus: ”Doamne, mărește în noi credința!” (Lc 17,5). Această rugăminte, a remarcat papa, a venit din partea discipolilor atunci când Isus le vorbea despre milostivire, spunând că trebuie să iertăm de șaptezeci de ori câte șapte. De altfel, a continuat pontiful, Catehismul Bisericii Catolice notează că ”pentru a trăi, a crește și a persevera până la sfârșit în credință, trebuie să o hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să-l implorăm pe Domnul să o sporească”; este o credință care ”trebuie să lucreze prin iubire” (Gal 5,6), să fi sprijinită de speranță (cf. Rm 15,13) și să fie înrădăcinată în credința Bisericii” (CBC, nr. 162).
Papa a subliniat mai departe trei puncte ferme: memoria harurilor primite pentru a crește în credință, speranța care deschide credința spre surprizele lui Dumnezeu și discernământul momentului care concretizează credința și o face lucrătoare prin intermediul carității (cf. Gal 5,6).
Papa Francisc: «Discernământul caută în primul rând ceea ce îi place Tatălui nostru, ”care vede în ascuns” (Mt 6,4.6), nu se uită la modelele de perfecțiune ale paradigmelor culturale. Discernământul este ”al momentului” pentru că este atent, ca Fecioara Maria la Cana, la bine aproapelui care poate face în așa fel încât Domnul să anticipeze ”ceasul său” sau să ”sară” peste o sâmbătă pentru a-l repune în picioare pe cel care zăcea paralizat. Discernământul momentului oportun (kairos) este în mod fundamental bogat în memorie și speranță: amintind cu iubire, își îndreaptă privirea cu luciditate spre ceea ce conduce mai bine la Făgăduință. Iar ceea ce conduce mai bine are întotdeauna legătură cu crucea, cu acea despuiere de voința mea, cu acea dramă interioară din cuvintele ”nu cum vreau eu, ci cum vrei tu” (Mt 26,39) care mă pune în mâinile Tatălui și face în așa fel ca El să călăuzească viața mea».
Creșterea în credință, a subliniat Sfântul Părinte, nu se referă doar la formarea doctrinară, creșterea realizându-se, de fapt, ”prin întâlnirile cu Domnul în decursul vieții”. În aceste întâlniri, experiența este una de ”plinătate incompletă”: incompletă, pentru că trebuie să continuăm să mergem pe cale, dar o plinătate, pentru că ”în toate lucrurile umane și divine, în orice parte se găsește întregul”. În toate acestea, însă, rămâne punctul ferm al crucii, iar discipolul misionar este asemenea unui jucător de baschet care mai înainte de a face oricare altă mișcare își fixează piciorul în podea. ”Pentru noi, piciorul fixat în teren (…) este crucea lui Cristos. O frază scrisă pe peretele capelei din Casa de Exerciții Spirituale San Miguel (la Buenos Aires) spune: «Crucea stă pe loc în timp ce lumea se învârte» (Stat crux dum volvitur orbis)”.
În partea a doua a meditației adresată parohilor din dieceza Romei, papa Francisc a vorbit despre icoana Sfântului Petru, apostolul ”trecut prin sită” (cf. Lc 22,31), pentru a sublinia că ”credința crește prin discernământul momentului”. Trecem astfel pragul paradoxului potrivit căruia ”cel care trebuie să ne întărească în credință este același pe care Domnul îl dojenește pentru puțina sa credință”. Dar în viața lui Simon Petru există un moment central, cel în care Isus îi spune că ”s-a rugat” pentru ca să nu piară credința sa (cf. Lc 22,31-32). De altfel, în momentele de încercare prin care trece credința lui Petru se pot observa trei feluri de gânduri: unele îi vin din felul său de a fi, altele sunt provocate direct de diavol (de la duhul cel rău), în timp ce altele îi vin direct de la Domnul sau de la Tatăl (de la duhul cel bun).
Referindu-se la primul fel de gânduri, cele care provin din felul de a fi al apostolului, pontiful a scos în evidență două episoade din viața pescarului din Galileea: cel în care Isus îi schimbă numele din Simon în Petru și cel în care acesta își exprimă dorința de a merge pe ape. Credința lui Simon Petru progresează și crește în tensiunea dintre aceste două nume. ”Faptul că are două nume îl descentrează. Niciunul nu poate fi pentru el un centru. Dacă ar vrea ca Domnul să fie punctul său fix, ar trebui să spună: ”Doamne, îndepărtează-te de mine, căci sunt un păcătos” (Lc 5,8). Dacă ar pretinde să se centreze exclusiv pe faptul că este Petru și ar uita sau ar acoperi tot ceea ce este al lui Simon, ar deveni o piatră de poticnire, cum i s-a întâmplat când ”nu se comporta drept, după adevărul evangheliei”, cum i-a spus [apostolul] Paul pentru că a ascuns faptul că a mers să mănânce împreună cu păgânii (cf. Gal 2,11-14). A se menține Simon (pescar și păcătos) și Petru (Piatră și cheie pentru ceilalți) îl va obliga să se descentreze mereu pentru a se învârti numai în jurul lui Cristos, unicul centru”.
Papa Francisc: «Imaginea acestei descentrări, aplicarea ei, are loc atunci când [Petru] îi cere lui Isus să poruncească să meargă la El pe apă. Acolo Simon Petru își arată caracterul său, visul său, atracția sa pentru imitarea lui Isus. Când se cufundă, pentru încetează să mai privească la Domnul și privește la agitația valurilor, își arată temerile și închipuirile sale. Și când îl roagă ca să-l salveze și Domnul îi întinde mâna, arată că știe bine cine este Isus pentru el: este mântuitorul său. Și Domnul îi întărește credința, acordându-i ceea ce dorește, dându-i mâna și închizând chestiunea cu acea frază liniștitoare și plină de afecțiune: ”Om cu puțină credință, de ce te-ai îndoit?” (Mt 14,31)».
Cât privește gândurile care vin de la duhul cel rău, papa Francisc a subliniat încă o dată cuvintele lui Isus care îi spune lui Petru: ”Satana a pretins să vă cearnă ca pe grâu” (Lc 22, 31). În acest caz, cel care cerne, cel care revendică puterea de a cerne, este duhul cel rău. Domnul nu împiedică lucrarea lui ci, folosindu-se de încercare, își îndreaptă rugăciunea sa spre Tatăl ca să-i întărească inima lui Simon Petru.
Papa Francisc: «Faptul că Domnul spune în mod lămurit că se roagă pentru Simon este extrem de important pentru că ispita cea mai periculoasă a diavolului este că, împreună cu o anumită încercare particulară, ne face să simțim că Isus ne-a abandonat, că într-un anume fel ne-a lăsat singuri și nu ne-a ajutat cum ar fi trebuit. Domnul însuși a experimentat și a învins această ispită, mai întâi în grădină și apoi pe cruce, încredințându-se în mâinile Tatălui când se simțea părăsit. Tocmai acesta este punctul credinței în care avem nevoie să fim în mod special și cu atenție susținuți și întăriți. În faptul că Domnul previne ceea ce i se va întâmpla lui Simon Petru și îl asigură că s-a rugat deja pentru ca credința lui să nu piară, găsim puterea de care avem nevoie».
În fine, al treilea fel de gânduri care îi vin lui Simon Petru este cel care provine de la Domnul sau de la Tatăl. La întâlnirea de pe malul lacului Galileei (cf. In 21,15-19), Isus îl pune la încercare pe Simon Petru făcându-l să crească de la bine la mai bine. Aici, cele trei întrebări ”Mă iubești?” pe care Isus i le pune lui Petru conduc la ”iubirea de prietenie” (v. 17).
Papa Francisc: «Probabil cea mai mare ispită a diavolului era aceasta: să insinueze în Simon Petru ideea de a nu se considera vrednic să-i fie prieten lui Isus pentru că l-a trădat. Dar Domnul este credincios. Întotdeauna. Și de fiecare dată își reînnoiește fidelitatea sa. (…) Prietenia are acest har: ca un prieten care este cât mai credincios cu putință, prin credincioșia sa, îl face credincios pe celălalt care nu este la fel de mult. Și dacă este vorba de Isus, El mai mult decât oricine are puterea de a-i face credincioși pe prietenii săi».
La încheierea meditației sale, papa a remarcat că „ispita a fost întotdeauna prezentă în viața lui Simon Petru. El ne arată în prima persoană cum crește credința mărturisind și lăsându-se pus la încercare. Și arătând, totodată, că chiar și păcatul intră în creșterea credinței. Petru a comis cel mai greu dintre păcate, trădarea Domnului, și cu toate acestea l-au făcut Papă. Este important pentru un preot să introducă ispitele și păcatele sale în spațiul acestei rugăciuni a lui Isus ca să nu se piardă credința noastră, ci să se maturizeze și să folosească, la rândul său, la întărirea credinței în cei care ne-au fost încredințați”.
Papa Francisc: «Îmi place să repet că un preot sau un episcop care nu se simte păcătos, care nu se spovedește, se închide în sine, nu progresează în credință. Dar trebuie să fim atenți ca spovada și discernământul propriilor ispite să includă și să țină cont de această intenție pastorală pe care Domnul vrea să o dea acestora. (…) Să-i cerem și noi lui Petru să ne întărească în credință pentru ca la rândul nostru să putem întări credința fraților noștri».
(rv – A. Dancă)
