Cuvântul este un dar. Celălalt este un dar
Dragi frați și surori,
Postul Mare este un nou început, o cale care conduce spre un țel sigur: Paștele Învierii, biruința lui Cristos asupra morții. Acest timp ne adresează întotdeauna o invitație insistentă la convertire: creștinul este chemat să se întoarcă la Dumnezeu «din toată inima» (Il 2,12) ca să nu se mulțumească cu o viață mediocră, ci să crească în prietenia cu Domnul. Isus este prietenul credincios care nu ne abandonează niciodată pentru că, chiar și atunci când păcătuim, așteaptă cu răbdare să ne întoarcem la El și, cu această așteptare, arată voința sa de iertare (cf. Omilie, Sfânta Liturghie din 8 ianuarie 2016).
Postul Mare este momentul prielnic pentru a intensifica viața spiritului prin mijloacele sfinte pe care Biserica ni le oferă: postul, rugăciunea și pomana. La baza a toate se află Cuvântul lui Dumnezeu pe care, în acest timp, suntem invitați să-l ascultăm și să-l medităm cu mai mare asiduitate. Aș vrea să mă opresc aici în mod particular la parabola bogatului și a lui Lazăr cel sărac (cf. Lc 16, 19-31). Să ne lăsăm inspirați de această pagină atât de semnificativă, care ne oferă cheia prin care să înțelegem cum să acționăm pentru a ajunge la adevărata fericire și la viața veșnică, îndemnându-ne la o convertire sinceră.
1. Celălalt este un dar
Parabola începe cu prezentarea celor două personaje principale, însă cel sărac este descris într-o manieră mai detaliată: el se găsește într-o condiție disperată și nu are puterea de a-și reveni, stă la ușa bogatului și mănâncă firimiturile care cad de la masa lui, are răni pe tot corpul și câinii vin să le lingă (cf. vv. 20-21). Așadar, cadrul este sumbru, iar omul, degradat și umilit.
Scena este și mai dramatică dacă se ia în considerare faptul că săracul se numește Lazăr: un nume plin de promisiuni, care tradus înseamnă „Dumnezeu ajută”. Prin urmare, acest personaj nu este anonim, are trăsături foarte specifice și se prezintă ca un individ căruia i se asociază o istorie personală. În timp ce pentru bogat el este invizibil, pentru noi devine cunoscut și aproape familiar, devine un chip; și, ca atare, un dar, o bogăție inestimabilă, o ființă dorită, iubită, amintită de Dumnezeu, deși condiția sa concretă este aceea a unui gunoi (Omilie la ”Sf. Marta”, 8 ianuarie 2016).
Lazăr ne învață că celălalt este un dar. Relația justă cu persoanele consistă în a recunoaște cu gratitudine valoarea. Și săracul la poarta bogatului nu este o povară enervantă, ci un apel la a se converti și la a-și schimba viața. Prima invitație pe care ne-o face această parabolă este aceea de a deschide poarta inimii noastre în fața celuilalt, pentru că fiecare persoană este un dar, fie cel de lângă noi, fie săracul necunoscut. Postul Mare este un timp propice pentru a deschide poarta în fața celui nevoiaș și a recunoaște în el sau în ea chipul lui Cristos. Fiecare dintre noi îl întâlnește în calea sa. Fiecare viață care ne vine în întâmpinare este un dar și merită ospitalitate, respect și iubire. Cuvântul lui Dumnezeu ne ajută să deschidem ochii pentru a primi viața și a o iubi, mai ales când este vulnerabilă. Dar pentru a putea face aceasta, este necesar să luăm în serios și ceea ce Evanghelia ne revelează în ceea ce privește omul bogat. (rv - IU).
2. Păcatul ne orbește
Parabola este nemiloasă în evidențierea contradicțiilor în care se află bogatul. (cf. v.19). Acest personaj, în contrast cu săracul Lazăr, nu are un nume, este calificat doar ca "bogat". Opulența lui se manifestă în veșmintele pe care le poartă, de un lux exagerat. Purpura cu care se înveșmânta era foarte fină, valorând chiar mai mult decât aurul și argintul, motiv pentru care era rezervată divinității (cf.Ger 10,9) și regilor (cf. Jud 8,26). Hlamida îi era confecționată dintr-un in special care dădea ținutei sale un caracter aproape sacru. Așadar, bogăția acestui om era excesivă și pentru că era arătată zilnic, în mod obișnuit: "petrecea în fiecare zi cu mare fast" (v.19). În el se întrezărește în mod dramatic corupția păcatului, care se împlinește în trei momente succesive: iubirea de bani, vanitatea și mândria (cf. Omilie, Sf. Liturghie, 20 septembrie 2013).
Apostolul Paul spune că "iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor" (1 Tim 6,10). Aceasta reprezintă principalul motiv al corupției și sursă de invidie, certuri și suspiciuni. Banul poate ajunge să ne domine și să devină un idol tiranic (cf. Exortația apostolică Evangelii gaudium, 55). În loc să fie un instrument în slujba noastră pentru a face binele și a exercita solidaritatea față de ceilalți, banul poate supune lumea întreagă și pe noi unei logici egoiste care nu lasă spațiu iubirii și împiedică pacea.
Parabola ne arată apoi cum lăcomia bogatului îl face să fie vanitos. Personalitatea lui se exprimă prin aparențe, arătându-le celorlalți ceea ce-și poate permite. Însă, aparența maschează un gol interior. Viața sa este prizoniera exteriorității, a celei mai superficiale și mai efemere dimensiuni a existenței (cf. ibid., 62).
Treapta cea mai de jos a acestei degradări morale este mândria. Bogatul se îmbracă asemenea unui rege, simulează ținuta unui zeu, uitând că este un simplu muritor. Pentru omul corupt de iubirea de avuții nu există altceva decât propriul "eu" de aceea persoanele care-l înconjoară nu intră în câmpul lui vizual. Rezultatul atașamentului față de bani este așadar un soi de orbire: bogatul nu-l vede pe săracul flămând, încovoiat și copleșit în umilința sa.
Privind acest personaj, se înțelege de ce Evanghelia este atât de categorică în condamnarea iubirii de bani. «Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau îl va urî pe unul și îl va iubi pe celălalt, sau va ține la unul, iar pe celălalt îl va disprețui. Nu puteți sluji lui Dumnezeu și mamonei » (Mt 6,24) (rv - AM).
3. Cuvântul este un dar
Evanghelia despre omul bogat și Lazăr cel sărac ne ajută să ne pregătim bine la Paștele care se apropie. Liturghia din Miercurea Cenușii ne îndeamnă să trăim o experiență asemănătoare celui pe care bogatul o face într-un mod foarte dramatic. Punând cenușă pe cap, preotul repetă cuvintele: ”Adu-ți aminte, omule, că țărână ești și în țărână te vei întoarce!”. Bogatul și săracul, într-adevăr, mor amândoi, iar partea principală a parabolei se desfășoară în viața de dincolo. Cele două personaje descoperă dintr-o dată că ”n-am adus nimic în lume și nimic nu putem lua din ea” (1 Tim 6,7). Până și privirea noastră se deschide spre viața de dincolo, unde bogatul are un lung dialog cu Abraham, pe care îl numește ”părinte” (Lc 16, 24.27), arătând că face parte din poporul lui Dumnezeu. Acest detaliu face viața sa mai contradictorie pentru că până acum nu s-a spus nimic despre relația sa cu Dumnezeu. Într-adevăr, în viața sa nu era loc pentru Dumnezeu, unicul său dumnezeu fiind el însuși. Numai între chinurile de dincolo, cel bogat îl recunoaște pe Lazăr și ar vrea ca cel sărac să-i ușureze suferințele cu un strop de apă. Gesturile cerute de la Lazăr sunt asemănătoare cu cele pe care cel bogat ar fi putut să le facă, dar nu le-a făcut niciodată. Avram, totuși, îi explică: ”Fiule, adu-ți aminte că ai primit cele bune în timpul vieții, iar Lazăr, cele rele; acum însă el este aici fericit, tu însă suferi” (v. 25). În viața de dincolo se restabilește o anumită echitate și relele vieții sunt compensate de bine. Parabola se extinde și în acest fel prezintă un mesaj pentru toți creștinii. Într-adevăr, cel bogat, care are frați încă în viață, îi cere lui Abraham să-l trimită pe Lazăr la ei ca să-i prevină, dar Abraham îi răspunde: ”Îl au pe Moise și pe Profeți, să asculte de ei!” (v. 29). Iar la obiecția celui bogat, adaugă: ”Dacă nu ascultă de Moise și Profeți, chiar dacă ar învia cineva din morți, nu se vor convinge” (v. 31). În acest fel, se vede adevărata problemă a celui bogat: rădăcina relelor lui este faptul că nu a ascultat de Cuvântul lui Dumnezeu. Acest lucru l-a făcut să nu-l mai iubească pe Dumnezeu și, prin urmare, să-l disprețuiască pe aproapele. Cuvântul lui Dumnezeu este o forță vie, capabilă să trezească convertirea în inima oamenilor și să îndrepte din nou persoana spre Dumnezeu. Închiderea inimii față de darul lui Dumnezeu care vorbește are drept urmare închiderea inimii față de darul fratelui.
Dragi frați și surori, Postul Mare este timpul potrivit pentru a se reînnoi prin întâlnirea cu Cristos cel viu în Cuvântul său, în Sacramente și în aproapele. Domnul, care în cele patruzeci de zile petrecute în pustiu a învins ademenirile Ispititorului, ne arată calea de urmat. Duhul Sfânt să ne călăuzească să realizăm un adevărat parcurs de convertire, pentru a redescoperi darul Cuvântului lui Dumnezeu, a fi purificați de păcatul care ne orbește și a-l sluji pe Cristos în frații nevoiași. Îi încurajez pe toți credincioșii să-și arete această reînnoire spirituală și prin participarea la Campaniile Postului Mare, pe care multe organizații bisericești, în diferite părți ale lumii, le promovează ca să facă să crească cultura întâlnirii în unica familie umană. Să ne rugăm unii pentru alții pentru ca, părtași la biruința lui Cristos, să știm să ne deschidem ușile noastre în fața celui slab și a celui sărac. Atunci vom putea trăi și mărturisi în plinătate bucuria pascală. Din Cetatea Vaticanului, 18 octombrie 2016, sărbătoarea Sfântului Luca, evanghelist”.
(rv - A. Dancă)
