Parabola Judecății după evanghelia de la Matei (25, 31-46), care premerge Postul Mare, ne situează între împărțiri și separări. La sfârșitul istoriei, Judecătorul cel drept și milostiv va fi nevoit să constate diferențele oamenilor la frontiera dintre bine și rău și să consimtă la împărțirea inevitabilă a lumii în două tabere.
În lumea noastră, „unitatea” și „împărțirea” societății par să evite tot mai mult referința principiilor morale. Or în istorie, unitatea dintre oameni, respectul sau încrederea dintre ei, dreptatea la care se aspiră, sunt legate de viața morală. De aceea, Pilda Judecății ne invită să recunoaștem că Binele și Răul nu sunt convenționale, iar morala care ni le consemnează nu poate decât să constate și trista împărțire în tabere în funcție de alegerile omului.
Isus ne confirmă că valoarea sufletească a persoanei și soarta sa sunt definite de felul propriu în care omul se situează față de semeni. Întâlnirea cu aproapele este un har prin care se obține unitatea, dar și siguranța de a crește împreună. Pare surprinzător faptul că nu-l vor recunoaște pe Hristos nici cei buni, dar față de cei răi, numai cei buni au mărturisit în timpul vieții naturalețea și simplitatea de a veni în întâmpinarea semenilor. Aceasta este miza Judecății de la urmă – dar și reușita Postului Mare! – care înseamnă recunoașterea în timpul vieții a ascezei pe care ne-o propune nevoia celuilalt unde se ascunde Hristos.
A face binele nu e o chestiune de gală protocolară, pe care ne-o permitem la marile ocazii, ci un har. Vibrăm cu adevărat pentru Bine nu doar pentru simplul respect al Legii care-l cere, ci pentru că reușim să-l iubim pentru ceea ce este. De aceea, pilda Judecății ni-l arată pe Hristos prezent, acum, nu numai ca oaspete nevoiaș, dar care cade și pe nepusă masă. El încearcă să ne spună astfel că timpul vieții ne este oferit pentru a învăța să ne lăsăm atinși de ceilalți. Acest fapt exprimă nu doar garanțiile unui viitor sigur, dar mai ales certitudinea evitării tulburării de la urmă.
Judecata este într-adevăr o cutremurătoare constatare a alegerilor noastre. Îl vom sili pe Hristos să accepte doar ceea ce am ales deja să trăim. De aceea, fiindcă totul se joacă în prezent și în jurul libertății, merită să-i cerem acum Domnului să ne cutremure vanitatea, calculele sau siguranța. Ca să nu pierdem gustul întâlnirii cu ceilalți, dar mai ales bucuria și pacea veșniciei cu El.
+ MIHAI, episcop
