Moderator: Claudia Stan
„Îi cer lui Dumnezeu să ne ajute pe noi toți să ne inspirăm din nonviolență în profunzimea sentimentelor și valorile noastre personale. Caritatea și nonviolența să călăuzească modul în care ne tratăm unii pe alții în raporturile interpersonale, în cele sociale și în cele internaționale” (Papa Francisc).
Ne-am întâlnit pentru un dialog pe marginea Mesajului Sfântului Părinte Francisc cu ocazia celei de-a 50-a Zile Mondiale a Păcii (1 ianuarie 2017). Chiar din introducerea acestui mesaj, Sfântul Părinte ne propune un exercițiu de contemplație ignațiană, pentru a vedea „chipul şi asemănarea lui Dumnezeu din fiecare persoană”. Ce este chipul? Ce este asemănarea?
Pr. Marius Taloş (M.T.): „Nimeni nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu” (In 1,18), dar, paradoxal, el este cel care dă chip altor chipuri, chipurilor noastre! Teologia patristică face distincția între „chip”, ca amprentă ontologică sădită de Creator în om, şi „asemănare”, care este drumul vieții de a reface chipul desfigurat de păcat. Chipul este, dacă putem spune așa, înscris în ADN-ul nostru spiritual, asemănarea o căutăm printr-o viață cum se cade. Într-o astfel de căutare, pacea este elementul fundamental: pacea înțeleasă nu doar ca absență a conflictelor, ci mai ales, ca plinătate a legăturilor dintre oameni. E trist că gândim pacea autarhic („să fiu lăsat în pace”„să-mi fie mie bine”, „să fiu eu liniştit”), când pacea nu există fără împăcare, este inevitabil relațională, în raportul cu altul.
Filip-Lucian Iorga (F.-L.I.): Istoria ne arată că, înainte de a zdrobi pe cineva, e nevoie să-l dezumanizezi. Cele mai crunte totalitarisme ale secolului al XX-lea au făcut asta: pentru nazişti, evreii nu erau oameni; pentru comunişti, „burghezo-moşierii” nu erau decât nişte sub-oameni. Anihilarea demnității umane (care nu e altceva decât o distrugere a chipului şi a asemănării lui Dumnezeu din umanitate) e o condiție a opresiunii.
Definim violența în raport cu pacea, ca absență a ei?
F.-L.I.: Îndemnul Sfântului Părinte de a nu capitula în fața răului este la polul opus față de ipocrizia discursului comunist din anii ’50 referitor la „lupta pentru pace”, prin care nu se înțelegea altceva decât supremația secerei şi a ciocanului, o pacificare în stilul liniştii care se aşternea în urma legiunilor romane: să fie toți ca noi şi cine nu e ca noi, să tacă. Dimpotrivă, creştinul luptă pentru pace prin tăria în credință, în păstrarea valorilor, fără fundamentalism, cu smerenie, dându-i şi celuilalt spațiu de exprimare. O miză importantă a epocii noastre mi se pare păstrarea propriei voci în tumultul lumii, cu fermitate, dar fără a impune, cu violență, celuilalt, optica proprie.
Pentru a evita interpretarea nonviolenței „în sensul de capitulare, lipsă de angajare şi pasivitate”, suntem chemați la o „nonviolență activă”. Cum este posibilă aceasta?
M.T.: Reluând strigătul papei din Mesajul pentru Pace, să nu cedăm ispitei de a uita că rațiunea are un cuvânt hotărâtor de spus înaintea puterii oarbe a conflictului. Nu există pace fără Înviere. Ucenicii adunați în cenacol sunt surprinşi de Isus, care suflă Duh Sfânt asupra lor şi le spune: „Pace vouă!” (In 20,19). Acesta este icoana nonviolenței active.
F.-L.I.: E uşor să ai curaj când eşti înarmat, dar ce mare valoare are curajul când te prezinți în fața primejdiei înarmat doar cu armele iubirii!
Sfântul Părinte menționează mai mulți apostoli ai nonviolenței, precum Gandhi şi Khan, Luther King şi Gbowee. Există în istoria noastră recentă o figură emblematică pentru nonviolența activă?
F.-L.I.: Aş spune că o figură care corespunde bine acestui profil al nonviolenţei active este Majestatea Sa Regele Mihai I. În cea de-a doua domnie, în perioada regimului autoritar al Mareşalului Antonescu, a fost un rege cu puteri limitate, dar, împreună cu Regina-Mamă Elena, a încercat să pună stavilă violenţei, salvând evrei, îngrijindu-se de militarii de pe front, împotrivindu-se (din păcate, fără succes) trecerii Nistrului. Chiar şi la 23 august 1944, când chiar intră în scenă ca rege, oprirea luptei României de partea Germaniei naziste poate fi calificată drept nonviolenţă activă. Apoi, însăşi abdicarea de la 30 decembrie 1947 este un gest nonviolent, ca răspuns la ameninţarea comuniştilor că vor executa 1000 de studenţi. Un alt gest de aceeaşi factură l-a făcut, la revenirea în ţară, în 1992, de Paşti, când unii adepţi ai cauzei monarhice l-au încurajat să încerce restaurarea monarhiei prin forţă, iar regele a ales să lase mecanismele constituţionale să facă această opţiune posibilă.
Modul în care victimele violenței aleg să relaționeze cu „ispita răzbunării” este de natură să determine deznodământul unei situații ca fiind unul care conduce la pace sau care perpetuează conflictul.
F.-L.I.: Într-un serial foarte popular, „Urzeala tronurilor”, există un personaj, o fetiță, Arya Stark, care ține o listă a tuturor celor care i-au făcut rău, pe care o recită înainte de culcare, ca o „rugăciune” ca dorința ei de a-i lichida pe respectivii să se împlinească la un moment dat. E interesant cum principiile de tip „ochi pentru ochi” ilustrate în acest serial, altfel excelent realizat, fac audiență într-o cultură care pretinde că a depăşit Evul Mediu şi e îngrijorător faptul că acestea, deşi fac apel la reacțiile noastre primitive, redevin valori pentru oamenii zilelor noastre. Asta e calea facilă, „poarta cea largă”, în condițiile în care versiunea creştină, „poarta cea strâmtă”, e mai greu de atins.
M.T.: Când ne rugăm, în „Tatăl nostru”, „şi nu ne duce pe noi în ispită”, unii ar putea continua cu cinism argumentând: „pentru că ştim şi singuri calea spre ea”… Răzbunarea este o ispită pentru că pune în paranteză tocmai umanitatea celuilalt şi, prin derivație, propria umanitate: răzbunarea ne face sub-oameni. Şi aici e momentul să luăm în serios cuvintele Mântuitorului din Predica de pe Munte: „Să nu-i spui fratelui tău nebun!” (cf. Mt 5,22). „Ne-bun” însemna negarea bunătății care te defineşte fundamental ca om, și nu doar ceea ce noi astăzi, după Michel Foucault, înțelegem ca fiind o etichetă patologică. Dincolo de abuzul strigător la cer al războaielor, suntem chemați să stopăm abuzurile domestice (fizice, verbale, emoționale, sexuale), care sunt la ordinea zilei într-o lume care musteşte din violență prin toți porii! Mai mult decât atât, dacă violența poate fi contabilizată, în schimb ceea ce nu se poate număra niciodată în istorie sunt victimele indiferenței. Indiferența la violență, care e nonviolență pasivă, generează, la rândul ei, victime fără număr… victime tăcute, neştiute, de care nu-i pasă nimănui, dar asta nu face ca violența să fie mai puțin gravă, mai puțin dramatică… De câte ori ne gândim la acest suflete victime ale indiferenței? De câte ori încercăm să facem ceva pentru ele?
F.-L.I.: Şi cât de uşor e să faci rău, uneori ascunzându-te în spatele poruncilor! Zicem: „N-am dat în cap, n-am omorât pe nimeni”, dar îi lovim în fiecare zi pe semenii noştri cu nepăsarea, cu vorbele, tăcerile sau privirile noastre… E o violenţă subtilă. Există însă şi o violenţă de mare brutalitate, cea reflectată în locurile fruntaşe din statisticile avorturilor şi ale violenţei domestice, şi asta într-o ţară europeană care, cel puţin la nivel declarativ, este creştină în proporţie de peste 90%.
Paradoxal este şi felul în care creştini declarați fundamentalizează mesajul evangheliei, manipulându-l pentru a sluji unei ideologii extremiste şi făcând, astfel, ceea ce pr. Francisc Doboş numea „lectură de tip ISIS din Sfânta Scriptură”.
M.T.: A scoate din context pasaje precum mânia lui Isus în templu sau „nu am venit să aduc pace, ci sabie” (Mt 10,34) este întotdeauna o abordare „eretică” a textului sacru. Termenul grec aἵresis înseamnă, la bază, alegere: a lua bucata de prăjitură care-ți convine, igorându-le pe celelalte. Aş spune că fundamentalismul de toate felurile (și, deci, inclusiv cel creştin) are două trăsături: această trunchiere a lecturii şi terorismul literei, care contravine acelui „Litera ucide, pe când Duhul dă viață” (IICor 3,6) al Sfântului Paul. Sf. Toma de Aquino, comentând acest pasaj, afirmă că inclusiv litera evangheliei poate face multe victime, dacă nu-i căutăm Duhul.
Au existat, în istorie, momente destul de tensionate în care Biserica nu a fost neapărat un promotor al păcii: acesta este unul dintre argumentele pe care apostolii contemporani ai violenței îl aduc în sprijinul ideologiei lor.
F.-L.I.: Cruciadele sunt o rană ale cărei consecințe sunt vizibile şi în zilele noastre: musulmanii de azi încă nu au uitat violența strămoşilor noştri creştini, iar noi, creştinii de azi, trebuie să ne asumăm aceste greşeli, făcute posibile şi pentru că s-a uitat că, aşa cum spune Sfântul Părinte, „numai pacea e sfântă”. Niciodată războiul. Alexandru Paleologu îmi spunea mereu că noi nu suntem inteligenți tot timpul: „Dragă, să fii fericit dacă n-ai fost tâmpit chiar toată viața. Dacă ai avut măcar două-trei momente de lumină înseamnă că n-ai trăit degeaba”. Şi în ființa aceasta a Bisericii au existat, poate, papi care n-au fost tot timpul treji. Dar asta nu înseamnă că nu avem, mai ales în anii din urmă, papi remarcabili, a căror voce merită ascultată. În istoria familiei mele, sunt mulți strămoşi militari; faptul că ei au ridicat sabia, au tras cu tunul şi cu puşca, crezând că-l servesc pe Dumnezeu dacă-şi omoară duşmanul, nu înseamnă că eu, în 2017, am aceeaşi percepție a slujirii lui Dumnezeu. Pentru a evita repetarea lor, păcatele trecutului trebuie, mai înainte de toate, să fie asumate cu deplină luciditate.
M.T.: Eu cred că etichetăm cu prea mare uşurință conflictele din ziua de astăzi ca fiind religioase. Acest lucru este valabil şi pentru creştini şi pentru musulmani. Pe mine m-a luminat în sensul acesta o carte a jurnalistului și istoricului francez de origine libaneză Amin Maalouf, „Identitățile asasine”, care s-a oprit asupra consecințelor cruciadelor în contemporaneitate. Printre altele, el relatează felul în care, în Beirut, educația copiilor se făcea prin prezentarea unei identități negative, prin antagonism: creştinul nu e musulman, musulmanul nu e evreu și așa mai departe. Când creştem cu astfel de clişee, ajungem la… identități asasine. Extrapolând, este ceea ce, la altă scară, fac mulți intelectuali de astăzi, încercând să sustragă orice fundament religios din Constituția Uniunii Europene. De cealaltă parte, musulmanii fundamentalişti încearcă să impună unui Occident corupt şi îndepărtat de Dumnezeu propria lor perspectivă asupra divinității. Or, a da o motivație religioasă unui conflict care este, la bază, de altă natură constituie o încălcare a poruncii a doua („Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în zadar”), pe care nu o conştientizăm ca atare.
Un concept inedit pe care Sfântul Părinte îl propune în acest mesaj pentru pace este acela al războiului „pe bucăți”, ca flagel al lumii contemporane.
F.-L.I.: E drept că în istorie nu s-a mai văzut un astfel de război, dar asta şi pentru că globalizarea este un fenomen al ultimilor ani. Pe un ţăran din Moldova, la 1800, nu l-ar fi interesat că se ciomăgeau chinezii între ei, să spunem; dar astăzi imaginea violenţei din orice colţ de lume intră în casele tuturor, prin mass-media. Totuşi, trebuie să recunoaştem că, după două războaie mondiale catastrofale, lumea (şi mai cu seamă lumea occidentală) cunoaşte, de câteva decenii, o perioadă destul de lungă de pace. Cu atât mai şocantă este apariţia fenomenului terorismului, mai ales pentru societăţile care s-au obişnuit cu un anume tip de confort, care adesea include abandonarea valorilor, a credinţei, cultivând o jenă faţă de referirea directă la creştinism, care e desconsiderat ca depăşit, demodat. În mediul universitar francez, spre exemplu, uriaşi cărturari precum istoricul Pierre Chaunu ajung să fie priviţi ca nişte excentrici de către comunitatea ştiinţifică, la simpla mărturisire a ataşamentului faţă de creştinism: consolidarea unor astfel de atitudini în zilele noastre e tot mai accentuată, fără a fi conştientizată ca violenţă, şi face parte din acest război „pe bucăţi” despre care vorbeşte Papa Francisc.
M.T.: Războiul „pe bucăți” este simptom al unei realități mult mai profunde şi mai îngrijorătoare, pe care Sfântul Părinte o menționează: fărâmițarea lumii contemporane. Este extrem de periculoasă lipsa unui liant care, în condițiile globalizării, să asigure o coeziune socială acestei lumi.
Papa Benedict al XVI-lea, citat de Papa Francisc, afirmă că nonviolența este, în ciuda tuturor, obstacolelor, „o cale realistă”. Cum putem da mărturie concretă despre acest realism în viața noastră cea de toate zilele?
M.T.: Punând „faza lungă”, prin rugăciunea din zori, peste drumul care ni se aşterne în față, înainte de a intra în coliziune cu persoanele şi evenimentele zilei cu pricina. Să nu ne aruncăm în vâltoarea zilei fără a cere lumină pentru a vedea cu cine ne întâlnim, cu ce ne confruntăm, dar mai ales în lumina Cui trăim. În sensul acesta, nu e întâmplător că momentul păcii la Înviere este asociat gestului aprinderii unei lumini, care se răspândeşte. Nu putem evita conflictul decât dacă luăm lumină de la Lumânarea pascală!
F.-L.I.: Să nu răspundem fără discernământ stimulilor care ne propun soluții violente. Să încercăm să fim molipsitori, să nu punem lumina „sub obroc” (Mt 5,15). De la noi trebuie să plece străduința care, cu ajutorul lui Dumnezeu, va putea da rod.
