Cât de trist este să mergi pe stradă fără să-l vezi pe cel cu care te intersectezi! Cât de nedemn - să treci pe lîngă un om năpăstuit fără să-i arunci o privire. Ce perisabile sunt bucuriile neîmpărtăşite nimănui.
Ninsorile mari şi starea excepţională care le-a urmat mi-au dezvăluit un aspect oarecum pierdut de firea umană în vălmăşagul alienant al „tranziţiei”. În timp ce oraşele erau paralizate de troiene, iar automobilele fuseseră lăsate acasă, oamenii de pe stradă, supuşi unui mers istovitor prin sloată, se „reumanizaseră”, adică reveniseră la un anumit grad de candoare copilărească: râdeau, erau serviabili şi curtenitori, se ajutau unii pe alţii să se ridice şi să se repună pe picioare atunci când un sloi acoperit de pudra omătului îi făcea să alunece. Care să fie explicaţia, m-am întrebat, când ce doi tineri care-şi făceau curte s-au aplecat să-mi dea primul ajutor după ce căzusem cât eram de lung pe muchia unei borduri. „Aţi păţit ceva?”. O întrebare care se simţea că vine din suflet, o atenţie pentru semenul lor, dar care îi făcea în acelaşi timp să se iubească mai mult unul pe altul.
Aş compara acest moment de graţie cu morocănoşenia cu care ne-a obişnuit Bucureştiul cel de toate zilele, sufocat de ambuteiaje, cu trecători grăbiţi şi posaci privind oarecum panicaţi peste capetele celorlalţi, nedându-le atenţie, cu tinerii care-şi îneacă supărarea faţă de lumea în care s-au pomenit izolându-se de tot şi de toate, ascultând cu căştile pe urechi muzică. Uneori, când mă simt pierdut în acest pustiu al metropolei, când simt cât egoism se cuprinde în graba din jurul meu, mă înfior la gândul că o catastrofă naturală sau socială ar putea să rupă echilibrul, căzând peste noi. Cum ar fi salvate victimele dacă un cutremur, de pildă, de mult timp prevestit, ar lovi Bucureştiul, în timp ce străzile îi sunt blocate de maşini, cum se întâmplă cotidian? Câţi am supravieţui nenorocirii în lipsa solidarităţii fireşti, de care am uitat, grăbindu-ne spre neant? Cu cât înlesnirile tehnicii sunt mai mari, oamenii s-au obişnuit să creadă că se pot descurca singuri, că nu mai au nevoie unii de alţii. Iar din această goană bezmetică se poate naşte, ca un corolar, catastrofa. O catastrofă pe cont propriu, urmând unui individualism orb, exacerbat.
Paradoxal, libertatea ultimelor două decenii a degenerat într-o singurătate deznădăjduită. În loc să-i unească pe oameni într-o societate armonioasă, libertatea şi confortul cu orice preţ - sau, dimpotrivă, sărăcia fără speranţă - i-au dezbinat, i-au atomizat până la nerecunoaştere. Cât de trist este să mergi pe stradă fără să-l vezi pe cel cu care te intersectezi! Cât de nedemn - să treci pe lîngă un om năpăstuit fără să-i arunci o privire. Ce perisabile sunt bucuriile neîmpărtăşite nimănui; cât de tragice - nenorocirile fără martori.
Iată la ce m-a făcut să gândesc zăpada care a căzut, încetinindu-ne goana, restituindu-ne copilăriei şi omeniei din noi. E nevoie, oare, pentru toate astea, de o sărbătoare a naturii? Nu suntem capabili să fim oameni şi în absenţa zăpezii?
