Formarea preoţilor are nevoie să fie „relansată, reînnoită şi repusă în centru”. Este unul dintre motivele care au inspirat redactarea noii Ratio fundamentalis institutionis sacerdotalis care, la distanţă de patruzeci şi şase de ani de la ultima, este promulgată de Congregaţia pentru Cler în solemnitatea Neprihănitei Zămisliri. Textul – distribuit în broşura ataşată de ediţia de astăzi a ziarului L’Osservatore Romano – reprezintă un instrument eficace şi actualizat pentru „formarea integrală” a preotului: adică o formare „capabilă să unească în mod echilibrat dimensiunea umană, cea spirituală, cea intelectuală şi ce pastorală, printr-un drum pedagogic treptat şi personalizat”, cum explică în acest interviu cardinalul prefect al dicasterului Beniamino Stella.
De ce un nou document pentru viitorii preoţi şi care sunt liniile inspiratoare ale textului?
Ultima Ratio fundamentalis este din 1970, chiar dacă în 1985 a fost o actualizare. Între timp, aşa cum ştim, mai ales sub efectul evoluţiei rapide la care este supusă lumea astăzi, s-au schimbat contextele istorice, socio-culturale şi ecleziale în care preotul este chemat să întrupeze misiunea lui Cristos şi a Bisericii, nu fără a provoca schimbări semnificative referitoare la alte aspecte: imaginea sau viziunea preotului, nevoile spirituale ale poporului lui Dumnezeu, provocările noii evanghelizări, limbajele comunicării şi altele. Ni s-a părut că formarea preoţilor avea nevoie să fie relansată, reînnoită şi repusă în centru; am fost încurajaţi şi iluminaţi de magisteriul Papei Francisc, cu spiritualitatea şi profeţia care deosebesc cuvântul său. Pontiful s-a adresat adesea preoţilor, amintindu-le că preotul nu este un funcţionar, ci un păstor uns pentru poporul lui Dumnezeu, care are inima compătimitoare şi milostivă a lui Cristos faţă de mulţimile istovite şi obosite. Cuvintele şi avertismentele Papei, dintre care unele referitoare la ispitele legate de bani, de exercitarea autoritară a puterii, de rigiditatea legalistă sau de vanitate, ne arată cum grija faţă de preoţi şi faţă de formarea lor este un aspect fundamental în acţiunea eclezială a acestui pontificat şi trebuie să devină astfel tot mai mult pentru fiecare episcop şi fiecare Biserică locală.
Care sunt noutăţile din Ratio fundamentalis?
Aş vrea să spun mai înainte că în viaţa Bisericii noutăţile nu sunt niciodată separate de tradiţie. Dimpotrivă, o integrează şi o aprofundează; când stăm în ascultarea Duhului Sfânt, adică învăţăm să privim înainte adunând, însă, patrimoniul existent. Astfel, Ratio fundamentalis a reluat conţinuturile, metodele şi orientările produse până acum în domeniul formării, actualizându-le şi introducând elemente noi. În document intră indicaţiile oferite de Pastores dabo vobis, din 1992, cu privire la o formare integrală, capabilă adică să unească în mod echilibrat dimensiunea umană, cea spirituală, cea intelectuală şi cea pastorală, printr-un drum pedagogic treptat şi personalizat. Asupra celei dintâi – dimensiunea umană – există un accent deosebit: nu putem fi preoţi fără echilibrul minţii şi al inimii şi fără maturitate afectivă, şi orice lacună sau problematică nerezolvată în acest domeniu riscă să fie în mod grav vătămătoare atât pentru persoană cât şi pentru poporul lui Dumnezeu. Luând în considerare rezultatul pozitiv al unui timp propedeutic intrării în seminar, experimentat deja de mult timp în multe realităţi locale, textul îi subliniază importanţa şi necesitatea, cu scopul unei atente verificări şi selecţionări a candidaţilor. Apoi asupra aspectului discernământului vocaţional, textul insistă mult: episcopii şi formatorii au o mare responsabilitate şi sunt chemaţi să exercite o vigilenţă perspicace asupra capacităţii candidaţilor. În această direcţie, Ratio încearcă să depăşească unele automatisme care s-au creat în trecut; provocarea este de a propune un drum de formare integrală care să ajute persoana să se maturizeze în fiecare aspect şi să favorizeze o evaluare finală făcută pe baza globalităţii parcursului. Astfel, alături de denumirile deja cunoscute, care subîmpărţeau drumul în „faza studiilor filozofice”, „faza studiilor teologice” şi „faza pastorală”, au fost adăugate „etapă de ucenicie”, „etapă de configurare” şi „etapă de sinteză vocaţională”, corespunzând fiecăreia un itinerar şi un conţinut formativ, orientate să asimileze imaginea bunului păstor. Pe scurt: pentru a fi un preot bun, în afară de a fi trecut toate examenele, este nevoie de o maturizare umană, spirituală şi pastorală dovedită. Cred că este superfluu să adaug că alte mici noutăţi pot să fie percepute în text din tipul de abordare a temelor, din limbajul folosit, din metodologia formativă propusă, din respiraţia pe care, în general, documentul o primeşte mai ales de la actualul magisteriu pontifical.
Există câteva cuvinte cheie pentru a percepe viziunea de fond a noii Ratio?
Aş alege cel puţin trei cuvinte cheie. Primul este „umanitate”. Cred că nu vom insista niciodată îndeajuns asupra necesităţii ca seminariştii să fie însoţiţi într-un proces de creştere care să-i facă persoane echilibrate, senine şi stabile din punct de vedere uman. Numai aşa va fi posibil a avea preoţi cu trăsătură amabilă, autentici, leali, liberi interior, stabili afectiv, capabili de a ţese relaţii interpersonale împăciuite şi de a trăi sfaturile evanghelice fără rigiditate, nici ipocrizii şi subterfugii. Ratio insistă asupra importanţei acestei însoţiri umane, care să ajute dezvoltarea maturităţii persoanei şi să garanteze în candidaţi un bun echilibru psiho-afectiv. Al doilea cuvânt este „spiritualitate”, care niciodată nu trebuie să fie considerată sigură. Conştiinţa identităţii prezbiterale trebuie refondată pornind de la acest aspect: preotul nu este un om al lui „a face”, un lider, un organizator religios sau un funcţionar al sacrului, ci este un discipol îndrăgostit al Domnului, a cărui viaţă şi a cărei slujire sunt întemeiate în relaţia intimă cu Dumnezeu şi în configurarea cu Cristos bun păstor. Numai aşa – cultivând viaţa spirituală cu disciplina şi cu timpuri dedicate pentru asta – va putea să fie depăşită o viziune sacrală sau birocratică a slujirii şi vom putea preoţi pasionaţi de Evanghelie, capabili să „simtă cu Biserica” şi să fie, ca Isus, „samariteni” compătimitori şi milostivi. Aş spune că al treilea cuvânt este „discernământ”. Cel care urmează calea Evangheliei şi se cufundă în viaţa Duhului, depăşeşte fie abordarea ideologică fie cea rigoristă, descoperind că procesele şi situaţiile vieţii nu pot să fie clasificate prin scheme inflexibile sau norme abstracte, ci au nevoie de ascultare, dialog şi interpretare a mişcărilor inimii. Locul privilegiat pentru ca să se maturizeze arta discernământului este desigur însoţirea personală, mai ales în direcţiunea spirituală. Este vorba despre un domeniu fundamental, care cere deschiderea sinceră a candidaţilor şi competenţa şi disponibilitatea formatorilor în a oferi timp şi instrumente utile. Discernământul este un dar pe care păstorii trebuie să-l exercite asupra lor înşişi şi, mai mult, în locurile pastorale, pentru a însoţi şi a citi în profunzime mai ales situaţiile existenţiale cele mai complexe, datorită cărora adesea persoanele încredinţate nouă sunt marcate, îngreunate şi rănite. Vorbind la ultima adunare a Societăţii lui Isus, Papa Francisc a manifestat despre această temă preocuparea sa: „Observ – a spus el – lipsa discernământului în formarea preoţilor. De fapt riscăm să ne obişnuim cu «alb şi negru» şi cu ceea ce este legal. Suntem destul de închişi, în linie de maximă, în faţa discernământului. Un lucru este clar: astăzi într-o anumită cantitate de seminarii s-a instaurat din nou o rigiditate care nu este apropiată de un discernământ al situaţiilor”. Provocarea principală pe care Ratio vrea s-o preia ne este sugerată tot de Papa Francisc: a forma preoţi „clarvăzători în discernământ”.
Ce aţi vrea să spuneţi, ca prefect al Congregaţiei pentru Cler, preoţilor de astăzi?
Aş vrea să spun, mai întâi, că marea responsabilitate încredinţată mie în conducerea dicasterului mă determină în fiecare zi să mă rog pentru preoţi. Atâţia dintre ei, într-un mod sau în altul, trec pe la dicaster; încercăm să primim, să ascultăm, să intrăm în situaţii de viaţă şi de slujire uneori delicate, dificile sau anevoioase. În acelaşi timp, ştim că mulţi preoţi îşi oferă viaţa cu generozitate şi dăruire pentru vestirea Evangheliei. Fiecăruia aş vrea să-i spun mai ales: nu vă descurajaţi! Domnul nu-şi încalcă niciodată promisiunile sale şi, dacă v-a chemat, va face să strălucească lumina sa şi atunci când trăiţi întunericul, ariditatea, truda sau insuccesul pastoral la un moment dat. Însă aş vrea să recomand preoţilor: să nu se stingă în voi neliniştea sănătoasă care vă menţine pe drum! Nu neglijaţi rugăciunea, aveţi grijă de viaţa voastră interioară, rămâneţi disponibili să vă formaţi în fiecare zi şi lăsaţi-vă susţinuţi şi învăţaţi de viaţa pastorală şi de poporul lui Dumnezeu. Trebuie să rămânem vigilenţi, aşa cum ne sugerează acest timp al Adventului, pentru a nu permite ca obişnuinţa sau mediocritatea să slăbească darul pe care Domnul ni l-a oferit. Nu am ales la întâmplare, pentru publicare, ziua Neprihănitei Zămisliri, deoarece precum Maria, suntem chemaţi să-l aşteptăm pe Domnul, să-l primim şi „să-l naştem” pentru lumea întreabă, având certitudinea că „aceia care speră în Domnul redobândesc forţă, pun aripi ca vulturii, aleargă fără să se consume, merg fără să obosească”.
De Nicola Gori
(După L’Osservatore Romano, 8 decembrie 2016)
