”Să redescoperim în simplitatea unui Dumnezeu Copil pacea, bucuria și sensul vieții; Misterul Nașterii Domnului, care este lumină și bucurie, interpelează și scutură, pentru că este în același timp un mister de speranță și de tristețe”: a spus papa Francisc la predica Sfintei Liturghii celebrată în bazilica San Pietro în Noaptea de Crăciun, sâmbătă, 24 decembrie 2016, începând cu ora Romei 21.30. În bazilica învăluită de umbrele nopții, a răsunat la începutul riturilor sacre străvechea cântare Kalenda, vestirea solemnă a nașterii după trup a Domnului nostru Isus Cristos, după care s-au aprins luminile și clopotele au început să bată a sărbătoare. La finalul Sfintei Liturghii, un grup de copii din Polonia, India, Italia, Armenia, Mexic și câțiva copii de origine africană au adus un omagiu floral în fața Pruncului Isus din bazilica vaticană.
La predica Sfintei Liturghii papa Francisc a denunțat spiritul lumesc care a luat, practic, în stăpânire sărbătoarea Nașterii Domnului și a îndemnat la redescoperirea esențialului în simplitatea unui Dumnezeu Copil.
Papa Francisc: ”Păstorii descoperă cu simplitate că «un copil s-a născut pentru noi» (Is 9,5) și înțeleg că toată această slavă, toată această bucurie, toată această lumină se concentrează într-un singur punct, în acel semn pe care îngerul l-a indicat: «Veți găsi un copil înfășat și culcat în iesle» (Lc 2,12). Acesta este semnul dintotdeauna pentru a-l găsi pe Isus. Nu doar atunci, dar și astăzi. Dacă vrem să sărbătorim cu adevărat Nașterea Domnului, să contemplăm acest semn: simplitatea plăpândă a unui prunc nou născut, blândețea așezării sale, afecțiunea tandră a fașelor care îl cuprind. Acolo stă Dumnezeu. Prin acest semn, Evanghelia ne dezvăluie un paradox: vorbește de împărat, de guvernator, de mai marii din acel timp, dar Dumnezeu nu se face prezent acolo, nu apare în sala nobilă a unui palat regal, ci în sărăcia unui grajd. Nu în fastul aparenței, ci în simplitatea vieții. Nu în putere, ci în micimea care surprinde. Și pentru a-l întâlni trebuie să mergem acolo unde El stă: e nevoie să te apleci, să te înjosești, să te faci mic. Pruncul care se naște ne interpelează: ne cheamă să abandonăm ademenirile efemerului pentru a merge la esențial, să renunțăm la pretențiile noastre nepotolite, să renunțăm la insatisfacția continuă și la tristețea pentru ceva care întotdeauna ne va lipsi. Ne va face bine să lăsăm aceste lucruri pentru a regăsi în simplitatea unui Dumnezeu Copil pacea, bucuria și sensul vieții”.
Dar Sfântul Părinte a îndemnat la o trecere foarte necesară, deși anevoioasă, pentru a nu rămâne pe planul unui sentimentalism fără roade în fața Pruncului Isus:
Papa Francisc: ”Să ne lăsăm interpelați de Pruncul din iesle, dar să ne lăsăm interpelați și de copiii care astăzi nu mai sunt așezați într-un leagăn și mângâiați de afecțiunea unei mame și a unui tată, ci zac în tristele ”iesle de demnitate”: într-un refugiu subteran pentru a scăpa de bombardamente, pe trotuarele marilor orașe, pe fundul unei bărci supraîncărcate cu migranți. Să ne lăsăm interpelați de copiii care nu sunt lăsați să se nască, de cei care plâng pentru că nimeni nu le potolește foamea, de cei care nu țin în mâini jucării, ci arme.
Misterul Nașterii Domnului, care este lumină și bucurie, interpelează și scutură, pentru că este în același timp un mister de speranță și de tristețe. Poartă cu sine o savoare de tristețe, căci iubirea nu este primită, viața este aruncată. Așa s-a întâmplat cu Iosif și Maria, care au găsit ușile închise și l-au culcat pe Isus într-o iesle «pentru că nu era loc de găzduire pentru ei» (v. 7). Isus s-a născut refuzat de unii și în indiferența celor mai mulți. Și astăzi poate exista aceeași indiferență, când Nașterea Domnului devine o sărbătoare în care protagoniștii suntem noi, și nu El; când luminile comerțului aruncă în umbră lumina lui Dumnezeu; când ne zbatem pentru cadouri și rămânem insensibili față de cei marginalizați.
Dar Nașterea Domnului are mai presus de toate o savoare de speranță pentru că, în ciuda întunecimii noastre, lumina lui Dumnezeu strălucește. Lumina sa plăpândă nu trezește teamă. Dumnezeu, îndrăgostit de noi, ne atrage cu blândețea sa născându-se sărac și slab în mijlocul nostru, ca unul dintre noi. Se naște la Betleem, care înseamnă «Casa pâinii». Se pare că în acest fel vrea să ne spună că se naște ca pâine pentru noi, vine la viață ca să ne dăruiască viața sa, vine în lumea noastră ca să ne aducă iubirea sa. Nu vine să devoreze și să poruncească, ci să hrănească și să slujească. În acest fel, există un fir direct care unește ieslea și crucea, unde Isus va fi pâine frântă: este firul direct al iubirii care se dăruiește și ne mântuiește, care dă lumină vieții noastre și pace inimilor noastre”.
(rv – A. Dancă)
