E sărbătoare. În timpul de pregătire la venirea mântuitoare a lui Emmanuel, Biserica ne invită să privim la aceea care din veşnicie era destinată să-i fie Mamă şi care exista deja pe pământ. Să ne îndreptăm, deci, cu căldură spre Maria din Nazaret, care, în „noaptea” aşteptării a început să strălucească precum adevărata „Stea a dimineţii”. După cum steaua din zorii zilei precede răsăritul soarelui, tot astfel Maria precede, de la zămislirea ei neprihănită, venirea Mântuitorului, răsăritul „Soarelui dreptăţii” în istoria lumii. Liturghia sărbătorii se deschide cu un îndemn la bucurie: „Mă voi bucura din toată inima în Domnul şi va tresălta de veselie sufletul meu în Dumnezeul meu, căci m-a îmbrăcat cu haina mântuirii şi cu mantia dreptăţii m-a învăluit, ca pe un mire ce poartă coroană şi ca pe o mireasă împodobită cu giuvaerurile sale” (Is 61,10). Bucuria Mariei este pentru tot neamul nostru, fiindcă „Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Cristos ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Cristos, întrucât ne-a ales în el mai înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui” (cf. Ef 1,3-6.11-12, lectura a doua).
1. Planul divin al mântuirii
Acest plan universal îi priveşte pe toţi oamenii creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (cf. Gen 1, 26). După cum toţi, „la început” sunt cuprinşi în opera creatoare a lui Dumnezeu, tot astfel sunt cuprinşi şi în planul său de mântuire dezvăluit integral la „plinirea timpului” prin venirea lui Cristos. Însă, în acest plan divin un loc deosebit este rezervat „femeii”, mamei Aceluia căruia Tatăl i-a încredinţat opera mântuirii. Întreaga lucrare a mântuirii este deja schiţată profetic în făgăduinţa făcută protopărinţilor noştri căzuţi în păcat (cf. Gen 3,9-15.20, prima lectură). După ce Adam a mâncat din pom, Domnul Dumnezeu l-a chemat pe om şi i-a zis: „Unde eşti?” El a răspuns: „Am auzit glasul tău în grădină şi mi-a fost frică, pentru că sunt gol, şi m-am ascuns”. Şi el a zis: „Cine ţi-a făcut cunoscut că eşti gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îţi poruncisem să nu mănânci?” (Gen 1,9-11). Şi au început să se acuze reciproc. Adam o acuză pe Eva iar aceasta dă vina pe şarpe. Începe marea dezbinare. Omul care trăia în armonie şi comuniune cu Dumnezeu, nu mai poate stabili un contact spontan de iubire cu Creatorul său. Dar Dumnezeu ia iniţiativa, îl caută pe om în singurătatea sa şi face marea făgăduinţă că şarpele dezbinător va fi nimicit: „Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între descendenţa ta şi descendenţa ei. Acesta îţi va pândi capul şi tu îi vei pândi călcâiul” (Gen 3,15). Urmările păcatului strămoşesc apasă întreaga istorie a omului pe pământ (cf. Gen 3, 15), dar Dumnezeu pregăteşte calea mântuirii. Iată, vine pe lume un Fiu, „seminţia femeii”, care va birui răutatea păcatului în înseşi rădăcinile sale, căci „va zdrobi capul şarpelui”. Biruinţa Fiului Femeii nu va veni fără o luptă aprigă, ce străbate întreaga istorie. Maria, Mama Cuvântului Întrupat, este aşezată în centrul acelei duşmănii, al acelei lupte care însoţeşte istoria neamului omenesc pe pământ şi însăşi istoria mântuirii. Maria, făcând parte dintre „cei smeriţi şi săraci ai Domnului”, poartă în sine, ca nimeni altul dintre oameni, acea „glorie a harului” pe care Tatăl „ne-a dat-o în Fiul său preaiubit”. Maria a primit „viaţa nouă” cu o plinătate pe măsura iubirii Fiului faţă de Mamă şi deci pe măsura demnităţii ei de Mamă a lui Dumnezeu. La Bunavestire îngerul o numeşte „plină de har” (cf. Lc 1,26-38, Evanghelia sărbătorii).
2. Ai aflat har la Dumnezeu şi la oameni
„Vino repede, părinte, vino! Este o inscripţie”: i-a spus un muncitor părintelui Bellarmino Bagatti, preot franciscan italian şi renumit arheolog al Locurilor Sfinte. Era în timpul lucrărilor pentru demolarea vechii biserici din Nazaret pe temeliile căreia a fost ridicată actuala Bazilică „Bunavestire” inaugurată în anul 1968. Scrierea, un graffiti zgâriat pe vechea tencuială, era formată din două cuvinte în limba greacă: „Χαίρε, Μαρία” care înseamnă „Bucură-te Marie”. Scrisul acela era din secolul I şi a fost primul din multe graffiti descoperite succesiv şi redate în diferite limbi, care atestau că în acel loc se născuse şi se dezvoltase un cult către Fecioara Maria încă din primul secol după Cristos. „Nu te teme, Marie, pentru că ai aflat har la Dumnezeu!”, îi spusese îngerul Gabriel tocmai în acel loc în urmă cu peste două mii de ani (cf. Lc 1,30). Maria „a aflat har” şi la oamenii care au cinstit-o cu o veneraţie ce nu cunoaşte egal în cultul manifestat vreunei făpturi omeneşti. Creştinii i s-au adresat Mamei lui Isus chemând-o cu cele mai înalte: „Panaghia – Toată Sfântă, Cea Preasfântă”, „Tota pulchra – Toată Frumoasă”, „Preacurata”. Deci, Maria din Nazaret a fost plăcută lui Dumnezeu şi oamenilor.
3. Plăcută lui Dumnezeu în însăşi zămislirea ei
Astăzi însă ne interesează să reflectăm asupra faptului că Maria a fost plăcută lui Dumnezeu înainte de evenimentul naşterii lui Isus, chiar înainte de naşterea ei. Maria fost plăcută lui Dumnezei în însăşi zămislirea ei de către părinţii Ioachim şi Ana. Pentru a fi Mama Mântuitorului, Maria „a fost înzestrată de Dumnezeu cu daruri vrednice de o asemenea menire”. Îngerul Gabriel, în momentul Buneivestiri, o salută ca „plină de har” ( (Lc 1, 28). Într-adevăr, pentru a-şi putea da consimţământul liber al credinţei la vestirea chemării ei, Maria trebuia să fie întru totul purtată de harul lui Dumnezeu. De-a lungul secolelor, Biserica a înţeles că Maria, „cea plină de har” de la Dumnezeu (Lc 1, 28), fusese răscumpărată încă de la zămislirea ei. Acest lucru îl mărturiseşte dogma Neprihănitei Zămisliri, proclamată de Papa Pius al IX-lea în 1854: „Preafericita Fecioară Maria, încă din primul moment al zămislirii ei, printr-un har şi un privilegiu unic al lui Dumnezeu Atotputernicul, în vederea meritelor lui Isus Cristos, Mântuitorul neamului omenesc, a fost ferită de orice prihană a păcatului originar”. Această „strălucire a unei sfinţenii unice”, cu care este „împodobită din primul moment al zămislirii sale”, îi vine în întregime de la Cristos: ea a fost „răscumpărată în mod eminent în vederea meritelor Fiului ei”. Mai mult decât pe oricare altă persoană creată, Tatăl „a binecuvântat-o cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri, întru Cristos” (Ef 1, 3) şi a ales-o în El înainte de întemeierea lumii, pentru a fi sfântă şi neprihănită în faţa lui, în iubire.
4. Bucură-te!
În povestirea Buneivestiri (cf. Lc 1,26-38, pericopa liturgică), primul cuvânt al salutului îngeresc „Bucură-te” constituie o invitaţie la bucurie ce evocă oracolele Vechiului Testament adresate „ficii Sionului”. Motivele acestei invitaţii se bazează pe prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului său, pe venirea regelui mesianic şi pe fecunditatea maternă. Aceste motive află în Maria o împlinire deplină. Adresându-se Fecioarei din Nazaret, după salutul „Bucură-te!”, îngerul Gabriel o numeşte „plină de har” (kecharitoméne, gratia plena). Cuvintele textului grecesc „chaire şi kecharitoméne” au o legătură profundă. Maria este invitată să se bucure mai presus de toate pentru că Dumnezeu o iubeşte şi a copleşită de har în vederea maternităţii divine. Biserica şi experienţa sfinţilor învaţă că harul este izvor de bucurie şi că adevărata bucurie vine de la Dumnezeu. În Maria le fel ca în creştini darul divin generează o profundă bucurie.
5. Plină de har pentru a fi Mama lui Mesia
„Plină de har” (kecharitoméne, gratia plena): acest cuvânt adresat Mariei apare ca un calificativ propriu femeii menite să devină mama lui Isus. Faptul că trimisul lui Dumnezeu o cheamă astfel pe Maria conferă salutului său o valoare mai înaltă. Acest salut manifestă planul tainic al lui Dumnezeu în privinţa ei. Plinătatea harului indică dărnicia supranaturală de care Maria beneficiază pentru că a fost aleasă şi menită să fie Mama lui Cristos. „Plină de har” este numele pe care Maria îl are în ochii lui Dumnezeu. Îngerul îl foloseşte chiar înainte de a pronunţa numele de „Maria”. Asta pune în evidenţă aspectul principal pe care Domnul îl notează în Fecioara din Nazaret. Cuvântul grecesc „kecharitoméne” fiind un verb la modul participiu perfect pasiv, în loc de „plină de har”, ar putea fi tradus mai nuanţat şi mai exact prin „copleşită de har” pentru a arăta că este vorba de un dar desăvârşit şi durabil făcut de Dumnezeu Fecioarei. Maria îl primeşte anticipat ca pârgă a răscumpărării.
6. Rodul bunăvoinţei lui Dumnezeu
Maria nu posedă nici un titlu omenesc care să o abiliteze să primească vestea venirii lui Mesia. Ea nu este mare preot, reprezentant oficial al religiei ebraice; nu este un bărbat, ci doar o tânără fără influenţă în societatea timpului ei. În plus, este originară din Nazaret, sat nemenţionat în Vechiul Testament. De adăugat că această localitate nu se bucura de o faimă bună, cum reiese din cuvintele lui Natanael: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?” (In 1, 46). Caracterul extraordinar şi gratuit al intervenţiei lui Dumnezeu rezultă şi mai evident din comparaţia cu istoria lui Zaharia. Acesta era preot şi împreună cu soţia sa Elisabeta sunt modele de oameni drepţi ei Vechiului Testament, „ţinând în mod desăvârşit toate poruncile şi prescrierile Domnului” (Lc 1,6). În schimb, originea Mariei nici nu este indicată. Expresia „din casa lui David” (cf. Lc 1,27) se referă doar la Iosif. Apoi nu se face aluzie la comportamentul ei. Evanghelistul pune astfel în evidenţă că în Maria totul provine dintr-un har de sus. Tot ceea ce îi este dat nu se datorează vreunui titlu, vreunui merit, ci provine exclusiv din predilecţia divină, liberă şi gratuită. Prin aceasta evanghelistul Luca nu intenţionează să redimensioneze înalta valoare personală a Sfintei Fecioare. Vrea doar să o prezinte ca pur rod al bunăvoinţei lui Dumnezeu care a cuprins-o complet în iubirea sa încât a făcut-o „plină de har” (kecharitoméne, gratia plena). Tocmai belşugul harului constituie bogăţia spirituală ascunsă în Maria.
7. Iată, slujitoarea Domnului
În Vechiul Testament Dumnezeu manifestă supraabundenţa iubirii sale în multe feluri şi în multe împrejurări. În Maria, în zorii Noului Testament, gratuitatea milostivirii divine atinge gradul suprem. În ea predilecţia lui Dumnezeu dovedită poporului ales, şi în mod special celor smeriţi şi săraci, atinge momentul culminant. Alimentată din Cuvântul Domnului şi din experienţa sfinţilor, Biserica ne îndeamnă să ţinem privirea îndreptată către Maica Răscumpărătorului şi să ne simţim ca ea iubiţi de Dumnezeu. Ne invită să urmăm smerenia şi sărăcia ei pentru ca susţinuţi de mijlocirea ei să putem rămâne statornici în harul divin care ne sfinţeşte şi ne transformă inimile. Şi pe noi Dumnezeu ne-a înzestrat cu belşugul harului în Fiul său iubit (cf. Ef 1,6). Să-i oferim lui Dumnezeu disponibilitatea noastră spunând cu Maria din Nazaret la vestirea îngerului: „Iată slujitoarea Domnului: fie mie după cuvântul tău!” (Lc 1,38).
8. Pe drumul credinţei
La finalul Buneivestiri evanghelistul Luca notează concis că „îngerul a plecat de la ea”. De acum începe pentru Maria drumul de credinţă în ascultarea Cuvântului pe care îl păstra şi medita în inima ei, desluşind voinţa lui Dumnezeu zi de zi, ceas de ceas, clipă de clipă. Susţinută de Duhul Sfânt care a coborât peste ea la Bunavestire va fi mereu alături de Fiul său până pe Calvar. A aşteptat în credinţă învierea lui Isus din morţi şi coborârea Duhului Sfânt asupra apostolilor în ziua de Rusalii; a însoţit Biserica la începuturile ei şi o însoţeşte continuu pe drumul istoriei, fiind mereu alături de toţi care aleargă la ea în încercările vieţii şi invocă cu încredere ocrotirea ei maternă: O, Marie, zămislită fără de păcat, roagă-te pentru noi care alergăm la tine”, şi după surghiunul acesta „arată-ne nouă pe Isus, binecuvântatul rod al trupului tău”. Pe el îl implorăm cu rugăciunea inimii: „Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, ai milă de mine păcătosul” şi încheiem cu rugăciunea Bisericii: „Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoşii, acum şi în ceasul noastre. Amin”.
9. Rugăciunea Bisericii
Dumnezeule, prin zămislirea neprihănită a Fecioarei Maria, tu i-ai pregătit lăcaş vrednic Fiului tău. Te rugăm ca, după cum ai ferit-o pe ea de orice prihană pentru meritele morţii lui Cristos, să ne dai şi nouă, prin mijlocirea ei, harul de a ajunge curaţi la tine.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de miercuri 7 decembrie 2016)
