(Duminica Învierii fiicei lui Iair)
Evanghelia de astăzi este despre tandrețea lui Dumnezeu față de noi. Despre un Dumnezeu care nu stă departe, în Cerurile Sale, ci vine lângă noi, îi pasă de noi, este aproape atunci când avem nevoie, ne mângâie, ne vindecă, ne atinge cu duioșie și se lasă atins de noi. Sfânta Scriptură abundă în astfel de exemple: păcătoasa atinsă de mâna lui Isus, atunci când ceilalți doreau să o atingă doar cu pietre, știe acest lucru. Și la rândul ei, își varsă lacrimile și mirul pe picioarele Mântuitorului și cu părul ei i le șterge. Leproșii, atinși în necurăția lor de iubirea Fiului lui Dumnezeu știu acest lucru. Fiul văduvei din Nain și fiica lui Iair cunosc tandrețea lui Isus care le întinde o mână chiar și atunci când sunt deja în umbra morții și îi readuce la viață. Femeia cu scurgere de sânge întinde o mână înspre Cel ce prin naștere s-a întins înspre noi și prin credință în îndurarea lui Dumnezeu este vindecată. Până când nu vom învăța acest lucru, viața noastră spirituală riscă să rămână ceva abstract.
Dar cum să facem și noi la fel? Cum să beneficiem și noi de atingerea vindecătoare a lui Dumnezeu? Cum să ieșim din mulțimea care îl îmbulzește fără a-l atinge și să mergem pe urmele femeii care se mulțumește doar cu franjurii hainei și este mai aproape decât întreaga gloată?
De fapt poate că tocmai franjurii sunt cheia. Pentru un evreu practicant, pentru un rabin, franjurii hainei reprezentau amintirea poruncilor lui Dumnezeu, amintirea iubirii dintre Creator și noi fiii Lui. Erau ca și nodul de la batista pe care noi îl facem pentru a nu uita ceva important și de aceea ori de câte ori îi privea, cuvintele psalmistului prindeau viață în mintea și în inima lui: “Cât de scumpă este bunătatea Ta, Dumnezeule! La umbra aripilor Tale găsesc fiii oamenilor adăpost. Se satură de belșugul Casei Tale, și-i adăpi din șuvoiul desfătărilor Tale. Căci la Tine este izvorul vieții; întru lumina Ta vom vedea lumină” (Ps. 35). Când femeia se atinge de haina lui Isus, se atinge de fapt de promisiunea lui Dumnezeu, de iubirea Lui pentru noi.
Astăzi nu mai avem nici franjuri, nici noduri la batiste. Avem însă ceva mai bun care să ne ajute să nu uităm: un șirag alcătuit din lacrimile unei Mame, cu o inimă ce este un nesecat tezaur al minunilor lui Dumnezeu. Ori de câte ori atingem boabele Rozarului, atingem misterul iubirii Mântuitorului care este același ieri, astăzi și mereu. Împreună cu Maria ne apropiem cu credință de Isus și rostim: “Fie mie după Cuvântul Tău” și împreună cu toți fii Ei auzim milostivirea Cerului spunându-ne: “fie Ție după credința ta!”
PS Claudiu
Episcopul Curiei
Lc 8,41-56.
În vremea aceea a venit un bărbat, al cărui nume era Iair şi care era mai-marele sinagogii. Şi căzând la picioarele lui Isus, Îl ruga să intre în casa Lui, căci avea numai o fiică, ca de doisprezece ani, şi ea era pe moarte. Şi, pe când se ducea El, mulţimile Îl împresurau. Şi o femeie, care de doisprezece ani avea scurgere de sânge şi cheltuise cu doctorii toată averea ei, şi de nici unul nu putuse să fie vindecată, apropiindu-se pe la spate, s-a atins de poala hainei Lui şi îndată s-a oprit curgerea sângelui ei. Şi a zis Isus: cine este cel ce s-a atins de Mine? Dar toţi tăgăduind, Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi Te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de mine? Iar Isus a zis: s-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mine. Şi, femeia, văzându-se vădită, a venit tremurând şi, căzând înaintea Lui, a spus de faţă cu tot poporul din ce cauză s-a atins de El şi cum s-a tămăduit îndată. Iar El i-a zis: indrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace. Şi încă vorbind El, a venit cineva de la mai-marele sinagogii, zicând: a murit fiica ta. Nu mai supăra pe Învăţătorul. Dar Isus, auzind, i-a răspuns: nu te teme; crede numai şi se va izbăvi. Şi venind în casă n-a lăsat pe nimeni să intre cu El, decât numai pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă. Şi toţi plângeau şi se tânguiau pentru ea. Iar El a zis: nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi râdeau de El, ştiind că a murit. Iar El, scoţând pe toţi afară şi apucând-o de mână, a strigat, zicând: copilă, scoală-te! Şi spiritul ei s-a întors şi a înviat îndată; şi a poruncit El să i se dea să mănânce. Şi au rămas uimiţi părinţii ei. Iar El le-a poruncit să nu spună nimănui ce s-a întâmplat.
