Ev Mc 9,17-32
În vremea aceea zis-a lui Isus un om din mulţime: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are spirit mut. Şi oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Iar El, răspunzând lor, a zis: o, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Şi văzându-L pe Isus, spiritul îndată a zguduit pe copil, şi, căzând la pământ, se zvârcolea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl lui: câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc şi în apă ca să-l piardă. Dar de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Isus i-a zis: de poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi: cred, Doamne! Ajută necredinţei mele. Iar Isus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat spiritul cel necurat, zicându-i: spirit mut şi surd, Eu îţi poruncesc: ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi răcnind şi zguduindu-l cu putere, spiritul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Isus, apucându-l de mână, l-a ridicat, şi el s-a sculat în picioare. Iar după ce a intrat în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: acest neam de demoni cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor şi-L vor ucide, iar după ce-L vor ucide, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.
Înainte de a intra în meritul pasajului evanghelic pe care tocmai l-am citit, ar merita să ne aducem aminte de pașii spirituali pe care Postul Mare ni i-a propus prin duminicile parcurse și evangheliile ascultate. Prima duminică ne chema să ne aducem aminte de momentul inițial al întâlnirii cu Isus. Împreună cu primii ucenici, avem cu toții un astfel de moment în care într-un fel sau altul, printr-o persoană, un fragment al Sfintei Scripturi, un moment de rugăciune sau pur și simplu o inspirație a Providenței Divine, am ajuns să-l întâlnim pe Mântuitorul. Poate nu știam totul despre El, poate nu înțelegeam totul și de aceea acest prim moment este completat printr-o revelație progresivă, așa cum vedem în a doua duminică din Post. Prin evanghelia propusă, Isus ne este prezentat nu doar ca un mare Învățător sau Rabbi, ci ca Fiul Omului, cu referință la proorocia lui Daniel din Vechiul Testament. Descoperim o putere nu doar pe pământ, ci și în Cer și o autoritate circumscrisă nu doar la sfera materială, trupească, ci și la cea spirituală sau sufletească. Fiul Omului îl vindecă pe slăbănog, dar înainte de toate îi iartă păcatele. Așadar și noi înțelegem tot mai mult pe cine urmăm, iar credința, entuziasmul și fervoarea noastră spirituală cresc pe măsură.
Pe calea urmării lui Cristos există și momente dificile, în care planurile și ideile noastre sunt puse la încercare iar noi suntem chemați să dăm prioritate planului și voinței lui Dumnezeu. Un astfel de pasaj-cheie al urmării noastre ne este propus prin evanghelia celei de-a treia duminici, cea a Crucii. Împreună cu Petru, Principele Apostolilor suntem invitați și noi să intrăm pe calea Mântuitorului nu într-un mod triumfal, ci cu Crucea în spate, renunțând la noi înșine pentru a face spațiu lui Dumnezeu în suflet. Este vorba în același timp de ceva cu totul diferit de resemnare, de umana suferință și în general de ceea ce Crucea ne inspiră la o primă abordare, fiindcă o cale a Crucii este în primul rând o cale de iubire, o cale de dăruire, singura cale ce ne duce spre gloria eternă! Nu suntem singuri, ci tot timpul împreună cu Isus, iar astfel suferința capătă o conotație cu totul aparte. Fratele Mihai din Prilog spunea despre o astfel de suferință, trăită cu Mântuitorul, că dacă oamenii ar ști valoarea ei, și-ar fura-o unul altuia. Iar sfânta Tereza de Lisieux mărturisește că nu ar renunța la o singură secundă de suferință.
Că semnul Crucii este un semn de biruință ne spune tocmai evanghelia de astăzi. Înțelegem mai bine astfel cuvintele sfântului Pavel, ce ne aduce aminte că lupta noastră nu este cu trupul și cu sângele, ci cu spiritele rele ale văzduhului. Cererea lui Isus de a ne lepăda de noi înșine pentru a-l urma, capătă astăzi pentru noi o nouă conotație, fiindcă înțelegem că trebuie de fapt să renunțăm la ceea ce este sub stăpânirea celui rău, la gândurile și tendințele ce ne împing înspre această parte întunecată a existenței. Ucenicii din evanghelie sunt puși în situația de a experimenta pe propria lor piele aceste adevăruri, și entuziasmul inițial le este pus astăzi la grea încercare, atunci când neputând să lupte împotriva spiritului mut și surd, sunt apostrofați de către Mântuitorul. Același mesaj ne este adresat și nouă. Descoperind puterea Sfintei Cruci din Evanghelie, din mărturia sfinților și din practica obișnuită a Bisericii, precum rugăciunea exorcismului, suntem invitați ca prin rugăciune și post, să creștem în credință apropiindu-ne tot mai mult de Fiul Omului și de Crucea Lui. Ni se pare de multe ori că ne pierdem, dar de fapt ne regăsim; ni se pare că renunțăm, dar de fapt alegem; ni se pare că ceva din noi moare, dar toată ființa noastră se pregătește pentru viața veșnică. Nu există o altă manieră, nu există o altă cale. Tocmai de aceea Isus încheie din nou acest episod de eliberare cu o nouă vestire a Patimii și a Crucii. Pentru moment însă, urechile ucenicilor sunt închise și buzele lor incapabile de Cuvânt. Sunt încă prinși și ei de spiritul mut și surd al acestei lumi.
La lumina Evangheliei, având postul și rugăciunea ca și pași spirituali înspre credință, să ne deschidem Cuvântului și El ne va elibera, dăruindu-ne libertatea fiilor lui Dumnezeu.
PS Claudiu
Episcopul Curiei
