Sinodalitate şi primat
De la 16 la 21 septembrie 2016 s-a ţinut la Francavilla al Mare (Chieti, Italia) a paisprezecea întâlnire a Comisiei mixte internaţionale pentru dialogul teologic dintre Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă. La sfârşit, adunarea a aprobat un document, intitulat Sinodalitatea şi primatul în primul mileniu. Spre o înţelegere comună în slujba unităţii Bisericii. Publicăm o traducere din limba engleză.
"Ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă pentru ca şi voi să aveţi comuniune cu noi, iar comuniunea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos. Vă scriem acestea pentru ca bucuria noastră să fie deplină" (1In 1,3-4).
1. Comuniunea eclezială se naşte direct din întruparea Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu, după bunăvoinţa (eudokía) Tatălui, prin intermediul Duhului Sfânt. Cristos, venit pe pământ, a întemeiat Biserică drept trup al său (cf. 1Cor 12,12-27). Unitatea existentă între persoanele Treimii se reflectă în comuniunea (koinonía) membrilor Bisericii între ei. Astfel, aşa cum a afirmat sfântul Maxim Mărturisitorul, Biserica este un éikon a Preasfintei Treimi1. În timpul ultimei cine Isus Cristos l-a rugat pe Tatăl: "Păstrează-i în numele tău pe care mi l-ai dat, ca ei să fie una ca şi noi" (In 17,11). Această unitate trinitară este manifestată în sfânta Euharistie, unde Biserică îl roagă pe Dumnezeu Tatăl prin Isus Cristos în Duhul Sfânt.
2. Încă de la începuturi, Biserica una exista ca multe Biserici locale. Comuniunea (koinonía) Duhului Sfânt (cf. 2Cor 13,13) era trăită fie în sânul fiecărei Biserici locale fie în relaţiile dintre ele ca unitate în diversitate. Sub călăuzirea Duhului (cf. In 16,13), Biserica a dezvoltat modele de ordine şi practici variate, conform cu natura sa de "popor care îşi întemeiază unitatea sa în unitatea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt"2.
3. Sinodalitatea este o calitate fundamentală a Bisericii în ansamblul său. Aşa cum a spus sfântul Ioan Gură de Aur: ""Biserică" înseamnă fie adunare [systema] fie sinod [synodos]"3. Expresia derivă de la cuvântul "conciliu" (synodos în greacă, concilium în latină), care denotă în primul rând o adunare de episcopi, sub călăuzirea Duhului Sfânt, pentru deliberarea şi acţiunea comună în îngrijirea Bisericii. În sens larg, se referă la participarea activă a tuturor credincioşilor la viaţa şi la misiunea Bisericii.
4. Termenul primat se referă la faptul de a fi primul (primus, prótos). În Biserică primatul aparţine Capului său, Isus Cristos, "începutul, primul născut dintre cei morţi, ca să fie el cel dintâi [protéuon] în toate" (Col 1,18). Tradiţia creştină arată clar că, în cadrul vieţii sinodale a Bisericii la diferite niveluri, un episcop a fost recunoscut ca "primul". Isus Cristos asociază acest a fi "primul" cu slujirea (diakonía): "Dacă cineva vrea să fie primul, să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor" (Mc 9,35).
5. În al doilea mileniu, comuniunea a fost frântă între Orient şi Occident. Au fost făcute multe eforturi pentru a reface comuniunea dintre catolici şi ortodocşi, dar fără succes. Comisia mixtă internaţională pentru dialogul teologic dintre Biserica catolică şi Biserica ortodoxă, în munca sa constantă pentru a depăşi divergenţele teologice, a examinat raportul dintre sinodalitate şi primat în viaţa Bisericii. Diferitele înţelegeri ale acestor realităţi au desfăşurat un rol important în diviziunea dintre ortodocşi şi catolici. De aceea, este esenţial de a încerca să se ajungă la o înţelegere comună a acestor realităţi interdependente, complementare şi indisolubile.
6. Cu scopul de a ajunge la această înţelegere comună a primatului şi sinodalităţii, este necesar să se reflecteze asupra istoriei. Dumnezeu se revelează în istorie. Este deosebit de important a face împreună o lectură teologică a istoriei liturgiei Bisericii, a spiritualităţii, a instituţiilor şi a canoanelor, care au mereu o dimensiune teologică.
7. Istoria Bisericii din primul mileniu este fundamentală. În pofida unor fracturi temporare, în acea epocă creştinii din Orient şi din Occident trăiau în comuniune şi, în acel context, au fost constituite structurile esenţiale ale Bisericii. Raportul dintre sinodalitate şi primat a asumat diferite forme, care pot oferi ortodocşilor şi catolicilor o călăuză fundamentală în eforturile lor pentru a reface astăzi comuniunea deplină.
Biserica locală
8. Biserica una, sfântă, catolică şi apostolică al cărei cap este Cristos e prezentă astăzi în sinaxa euharistică a unei Biserici locale sub episcopul său. El este cel care prezidează (proestós). În sinaxa liturgică, episcopul face vizibilă prezenţa lui Isus Cristos. În Biserica locală (adică în dieceză), mulţi credincioşi şi clerul sub unicul episcop sunt uniţi între ei în Cristos şi sunt în comuniune cu El în orice aspect al vieţii Bisericii, în special în celebrarea Euharistiei. Aşa cum învăţa sfântul Ignaţiu din Antiohia, "unde apare episcopul, acolo este comunitate, aşa cum acolo este Isus Cristos acolo este Biserica catolică [katholiké ekklesía]"4. Fiecare Biserică locală celebrează în comuniune cu toate celelalte Biserici locale care mărturisesc adevărata credinţă şi celebrează aceeaşi Euharistie. Când un preot prezidează Euharistia, episcopul local este amintit mereu în semn de unitate a Bisericii locale. În Euharistie, proestós şi comunitatea sunt interdependenţi: comunitatea nu poate să celebreze Euharistia fără un proestós, iar proestós, la rândul său, trebuie să celebreze cu o comunitate.
9. Această interrelaţie dintre proestós sau episcop şi comunitate este un element constitutiv al vieţii Bisericii locale. Împreună cu clerul, care colaborează la slujirea sa, episcopul local acţionează în mijlocul credincioşilor, care sunt turma lui Cristos, ca garant şi slujitor al unităţii. Ca succesor al apostolilor, el exercită misiunea sa ca angajare de slujire şi de iubire, păzind comunitatea sa şi conducând-o, drept cap al său, spre o unitate tot mai profundă cu Cristos în adevăr, păstrând credinţa apostolică prin predicarea Evangheliei şi celebrarea sacramentelor.
10. Deoarece episcopul este capul Bisericii sale locale, el reprezintă Biserica sa în faţa celorlalte Biserici locale şi în comuniunea tuturor Bisericilor. În acelaşi mod face prezentă această comuniune în Biserica sa. Acesta este un principiu fundamental de sinodalitate.
Comuniunea regională a Bisericilor
11. Există dovezi din belşug că episcopii în Biserica de la începuturi erau conştienţi că au o responsabilitate comună faţă de Biserică în ansamblul său. Aşa cum a spus sfântul Ciprian, există "un singur episcopat, răspândit într-o multitudine armonioasă de mulţi episcopi"5. Această legătură de unitate era exprimată în condiţia ca măcar trei episcopi să participe la hirotonirea (cheirotonía) unui nou episcop6; era şi evident în întâlnirile multiple de episcopi în concilii sau sinoade pentru a discuta despre chestiuni comune de doctrină (dógma, didaskalía) şi de practică, precum şi în frecventele lor schimburi epistolare şi în vizitele reciproce.
12. Deja în timpul primelor patru secole s-au format diferite grupări de dieceze în regiuni particulare. Prótos, primul dintre episcopii din regiune, era episcopul din primul sediu, metropola, şi funcţia sa de mitropolit era legată mereu de sediul său. Conciliile ecumenice au atribuit unele prerogative (presbéia, pronomía, díkaia) mitropolitului, mereu în cadrul sinodalităţii. Astfel, primul conciliu ecumenic (Niceea, 325), deşi cerea tuturor episcopilor dintr-o provincie participarea lor personală sau consensul scris la o alegere şi consacrare episcopală - act sinodic prin excelenţă - atribuia mitropolitului convalidarea (kyros) alegerii unui nou episcop7. Al patrulea conciliu ecumenic (Calcedon, 451) a amintit din nou drepturile (díkaia) mitropolitului - insistând asupra faptului că această funcţie este eclezială şi nu politică8 - exact ca al şaptelea conciliu ecumenic (Niceea II, 787)9.
13. Canonul apostolic 34 propune o descriere canonică a corelaţiei dintre prótos şi ceilalţi episcopi din orice regiune [éthnos]: "Episcopii din fiecare naţiune trebuie să recunoască pe cel care este primul [prótos] dintre ei şi să-l considere capul lor [kephalé] şi să nu facă nimic important fără consensul său [gnóme]; fiecare episcop poate să facă numai ceea ce se referă la dieceza [paroikía] sa şi la teritoriile care depind de ea. Însă primul [prótos] nu poate să facă nimic fără consensul tuturor. Deoarece în acest mod înţelegerea [homónoia] va prevala şi Dumnezeu va fi lăudat prin intermediul Domnului în Duhul Sfânt"10.
14. Instituţia mitropoliei este o formă de comuniune regională între Biserici locale. Ulterior s-au dezvoltat alte forme, adică patriarhiile care cuprind diferite mitropolii. Fie mitropolitul fie patriarhul erau episcopi diecezani cu puteri episcopale depline în diecezele lor. Însă în chestiunile legate de mitropoliile lor respective sau în patriarhii trebuiau să acţioneze în acord cu ceilalţi episcopi. Acest mod de a acţiona este la rădăcina instituţiilor sinodice în sensul strict al termenului, ca sinodul regional al episcopilor. Aceste sinoade erau convocate şi prezidate de mitropolit sau de patriarh. El şi ceilalţi episcopi acţionau în complementaritate reciprocă şi erau responsabili în faţa sinodului.
Biserica la nivel universal
15. Între secolul al patrulea şi al şaptelea s-a început să se recunoască ordinea (táxis) celor cinci sedii patriarhale, bazată pe conciliile ecumenice şi stabilită de ele, cu sediul la Roma pe primul loc, exercitând un primat de onoare (presbéia tes timés), urmat de cel de la Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, în această ordine precisă, conform tradiţiei canonice11.
16. În Occident, primatul sediului din Roma a fost înţeles, în special începând din secolul al patrulea, cu referinţă la rolul lui Petru printre apostoli. Primatul episcopului de Roma între episcopi a fost treptat interpretat ca o prerogativă care îi aparţinea ca succesor al lui Petru, primul dintre apostoli12. Această înţelegere n-a fost adoptată în Orient, care avea cu privire la acest punct o interpretare diferită a Scripturilor şi a Părinţilor. Dialogul nostru va putea să revină asupra acestei chestiuni în viitor.
17. Când era ales un nou patriarh în una dintre cele cinci sedii ale táxis, era practică obişnuită ca să trimită o scrisoare tuturor celorlalţi patriarhi, anunţând alegerea sa şi incluzând o mărturisire de credinţă. Aceste "scrisori de comuniune" erau o expresie profundă a legăturii canonice de comuniune dintre patriarhi. Incluzând numele noului patriarh, conform ordinii juste, în dipticele bisericilor lor, citite în timpul liturgiei, ceilalţi patriarhi recunoşteau alegerea sa. Táxis a sediilor patriarhale îşi avea maxima exprimare în celebrarea sfintei Euharistii. De fiecare dată când doi sau mai mulţi patriarhi se reuneau pentru a celebra Euharistia, se aşezau după táxis. Această practică manifesta natura euharistică a comuniunii lor.
18. Începând de la primul conciliu ecumenic (Niceea, 325), chestiunile relevante privitoare la credinţă şi la ordinea canonică în Biserică au fost discutate şi rezolvate de conciliile ecumenice. Chiar dacă episcopul de Roma n-a participat personal la niciunul dintre acele concilii, de fiecare dată a fost reprezentat de delegaţii săi sau a aprobat concluziile conciliare post factum. Înţelegerea din partea Bisericii a criteriilor pentru receptarea unui conciliu ca ecumenic s-a dezvoltat în cursul primului mileniu. De exemplu, presat de circumstanţe istorice, al şaptelea conciliu ecumenic (al II-lea din Niceea, 787) a descris în mod detaliat criteriile aşa cum erau înţelese atunci: înţelegerea conducătorilor Bisericilor (symphonía), cooperarea (synérgheia) episcopului de Roma şi acordul celorlalţi patriarhi (symphronúntes). Un conciliu ecumenic trebuie să aibă propriul număr corespunzător în secvenţa conciliilor ecumenice şi învăţătura sa trebuie să fie în sintonie cu aceea a conciliilor precedente13. Receptarea din partea Bisericii în ansamblul său a fost mereu ultimul criteriu al ecumenicităţii unui conciliu.
19. De-a lungul secolelor au fost adresat numeroase apeluri episcopului de Roma, şi din Orient, cu privire la chestiuni disciplinare, precum destituirea unui episcop. La sinodul de la Sardica (343) a fost făcută o tentativă de a stabili reguli pentru această procedură14. Sardica a fost receptat la conciliul din Trullo (692)15. Canoanele din Sardica stabileau că un episcop care a fost condamnat putea să facă apel la episcopul de Roma şi că acesta din urmă, dacă el considera că este oportun, putea să ordoneze un nou proces, care trebuie să fie desfăşurat de episcopii din provincia limitrofă provinciei episcopului însuşi. Apeluri în materie disciplinară au fost adresate şi sediului din Constantinopol16 şi altor sedii. Aceste apeluri la sediile mai mari au fost tratate întotdeauna în mod sinodic. Apelurile la episcopul de Roma din Orient exprimau comuniunea Bisericii, însă episcopul de Roma nu exercita o autoritate canonică asupra Bisericilor din Orient.
Concluzie
20. Pe parcursul întregului prim mileniu, Biserica din Orient şi din Occident a fost unită în ocrotirea credinţei apostolice, în menţinerea succesiunii apostolice a episcopilor, în dezvoltarea unor structuri de sinodalitate indisolubil legate de primat şi în înţelegerea autorităţii ca slujire (diakonía) de iubire. Deşi unitatea dintre Orient şi Occident a fost uneori complicată, episcopii din Orient şi Occident erau conştienţi că aparţin Bisericii una.
21. Această moştenire comună de principii teologice, dispoziţii canonice şi practici liturgice din primul mileniu reprezintă un punct de referinţă necesar şi un puternic izvor de inspiraţie fie pentru catolici fie pentru ortodocşi în timp ce încearcă să îngrijească rana diviziunii lor la începutul celui de-al treilea mileniu. Pe baza acestei moşteniri comune, ambii trebuie să reflecte asupra modului în care primatul, sinodalitatea şi interrelaţia care există între ei pot să fie concepute şi exercitate astăzi şi în viitor.
Note
1 Cf. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia (PG 91, 663D).
2 Sfântul Ciprian, De oratione dominica, 23 (PL 4, 536).
3 Cf. Sfântul Ioan Gură de Aur, Explicatio in psalmum 149 (PG 55, 493).
4 Sfântul Ignaţiu, Scrisoare către creştinii din Smirna, VIII.
5 Sfântul Ciprian, Epistulae, 55, 24, 2; a se vedea şi De unitate, 5: episcopatus unus est cuius a singulis in solidum pars tenetur.
6 Primul Conciliu Ecumenic (Niceea, 325), canonul IV: "Să se aibă cea mai mare grijă ca un episcop să fie instituit de toţi episcopii din provincie. Dar dacă acest lucru ar fi dificil sau datorită apariţiei unor dificultăţi, sau datorită distanţei, cel puţin trei, adunându-se în acelaşi loc, şi nu fără să fi avut mai înainte în scris consensul celor absenţi, să celebreze consacrarea. Confirmarea [kyros] a ceea ce s-a făcut este rezervată în fiecare provincie episcopului mitropolit". Cf. şi Canonul apostolic, 1: "Un episcop trebuie să fie consacrat de doi sau trei episcopi".
7 Primul Conciliu Ecumenic (Niceea, 325), canonul IV; şi canonul VI: "Dacă cineva este făcut episcop fără consensul mitropolitului, acest mare sinod stabileşte că acesta nu trebuie să fie episcop".
8 Al Patrulea Conciliu Ecumenic (Calcedon, 451), canonul XII: "Însă acele oraşe care deja au primit cu scrisori imperiale titlul onorific de mitropolie se vor bucura numai de singura onoare, precum şi episcopul care conduce acea Biserică, rămânând neatinse, desigur, privilegiile adevăratei [katá alétheian] metropole".
9 Al Şaptelea Conciliu Ecumenic (Niceea II, 787): canonul XI acordă mitropoliţilor dreptul de a numi economii diecezelor lor sufragane dacă episcopii nu se îngrijesc să facă asta.
10 Cf. Conciliul din Antiohia (327), canonul IX: "Este potrivit ca episcopii din fiecare provincie [eparchía] să fie supuşi episcopului care prezidează mitropolia".
11 Cf. Primul Conciliu Ecumenic (Niceea, 325), canonul VI: "În Egipt, în Libia şi în Pentapoli să fie menţinute vechile cutume prin care episcopul de Alexandria să aibă autoritate asupra tuturor acestor provincii; de fapt, şi episcopului de Roma îi este recunoscută o asemenea autoritate. La fel la Antiohia şi în celelalte provincii să fie păstrate pentru biserici vechile privilegii [presbéia]"; Al Doilea Conciliu Ecumenic (Constantinopol, 381), canonul III: "Episcopul de Constantinopol va avea primatul de onoare [presbéia tes timés] după episcopul de Roma, pentru că acest oraş este noua Romă"; Al Patrulea Conciliu Ecumenic (Calcedon, 451), canonul XXVIII: "Pe bună dreptate părinţii au acordat privilegii [presbéia] sediului Romei antice, pentru că oraşul era oraş imperial. Pentru acelaşi motiv cei o sută cincizeci de episcopi preaiubiţi de Dumnezeu au acordat sediului preasfintei Rome noi, onorată că-l are pe împărat şi senatul şi care se bucură de privilegii egale cu acelea ale vechii cetăţi imperiale de Roma, privilegii egale şi în domeniul ecleziastic şi că era a doua după aceea" (acest canon n-a fost niciodată receptat în Occident); cf. Conciliul din Trullo (692), canonul XXXVI: "Reînnoind dispoziţiile celor o sută cincizeci de părinţi reuniţi în cetatea imperială ocrotită de Dumnezeu şi ale celor şase sute treizeci care s-au reunit la Calcedon, decretăm ca sediul din Constantinopol să aibă aceleaşi privilegii [presbéia] ale sediului din Roma antică şi să fie ţinut cont de el în chestiunile ecleziale pentru că acest sediu este şi trebuie să fie al doilea după el. După Constantinopol vine sediul din Alexandria, apoi cel din Antiohia şi apoi sediul din Ierusalim".
12 Cf. Ieronim, In Isaiam, 14, 53; Leon, Sermo 96, 2-3.
14 Cf. Al Şaptelea Conciliu Ecumenic (al II-lea din Niceea, 787): J. D. Mansi, Sacrorum conciliorum nova et amplissima collectio, XIII, 208D-209C).
14 Cf. Sinodul din Sardica (343), canoanele III şi V.
15 Cf. Conciliul din Trullo, canonul II. În mod asemănător, conciliul lui Fotie din 861 a acceptat canoanele de la Sardica drept canoane care recunosc dreptul de casaţie al episcopului de Roma cu privire la cazuri deja judecate la Constantinopol.
16 Cf. Al Patrulea Conciliu Ecumenic (Calcedon, 451), canoanele IX şi XVII.
(După L'Osservatore Romano, octombrie 2016)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
