Moartea tulburătoare a unui tânăr – care îi pune într-un sicriu alături de cei morți și pe cei vii – devine în chip paradoxal după evanghelia Învierii fiului văduvei din Nain un loc de bunăvestire. Suprema învățătură a morții, cu puterea sa de a arde totul prin disperare, oferă în acest caz pretextul unei întâlniri cu Isus ieșite din comun.
Față de celelalte minuni făcute de Isus, n-avem de data aceasta strigăte de ajutor. Este o scenă a durerii surde și a unei mute disperări, a unei tragedii care, în general, devine completă atunci când consimțim să vedem fatalitatea drept fatalitate. Hristos primește însă urmarea morții altfel. Se oprește, se apropie de ea și o atinge. Nu e un sentiment, nu e magie, ci vine efectiv în întâmpinarea ei.
Să fi citit oare Hristos cu această ocazie doar tristețea unei mame care își petrecea copilul la groapă? Să fi fost riscul lăsării văduvei în voia soartei care să-l fi impresionat atât de mult pe Isus? Să fi văzut El oare în durerea acelei femei din Nain suferința Mamei sale și durerea nevinovăției în fața violenței? Ceea ce știm cu certitudine este că atingerea morții și a putregaiului vieților noastre, a disperării nu numai că nu-l dezgustă pe Domnul, ci devin prin dragostea și compasiunea lui izvor de mântuire pentru toți. Iată de ce bucuria Paștelui izvorăște dintr-o moarte, moartea Domnului, care obține zdrobirea morții pentru totdeauna.
Învierea acestui fiu – fără nume și fără glas pentru a ne putea regăsi în personaj cu toții – ne anticipează într-un anumit fel drama durerii unei alte Mame care, într-o zi de vineri pe Calvar, și-a contemplat Fiul pus pe cruce. Singură și părăsită, n-a avut parte de nicio compasiune, dar puternică în credința sa a avut răbdarea de a aștepta răspunsul Cerului până în Duminica Învierii. Maica Domnului a primit atunci să ne fie Mamă, la ceasul durerii Vinerii mari tocmai când păcatul nostru i-a ucis Fiul. Ea a devenit astfel imaginea vie a Bisericii și a credinciosului care nu se descurajează niciodată în așteptare și, prin forța credinței, rezistă în fața fatalității.
*
Prăpăstiile disperării omului nu-l împiedică, deci, pe Dumnezeu să culeagă suflete, fiindcă El plânge și se răstignește de fiecare dată alături de noi. Nu se strecoară pe lângă durere, ci o ia asupra lui, o simte și moare cu fiecare inimă frântă sub povara ei. În așa fel încât tâlcul minunii învierii fiului văduvei din Nain să poată deveni, de fapt, o chemare pentru noi. Chemarea de a împlini acea minune pe care Isus o așteaptă zilnic de la noi: străduința de a semăna cu El. Dacă tragedia morții este pentru Dumnezeu ocazia de a-și revela Inima plină de compasiune sub semnul asumării Crucii sale, pentru noi a semăna cu Isus înseamnă să-i înviem pe semeni prin puterea compasiunii. Este Patima dragostei sale răsfrânte asupra noastră care ne susține prin comuniune.
+ Mihai, episcop
