Anul acesta, pe 11 iulie se împlinesc 61 de ani de la moartea episcopului greco-catolic Valeriu Traian Frenţiu, mort în închisoarea din Sighet şi îngropat în Cimitirul Săracilor de către cei care doreau astfel ca episcopul român să dispară din memoria poporului şi a credincioşilor.
Valeriu Traian Frenţiu a fost episcop timp de 40 de ani: 10 ani în Eparhia de Lugoj, 30 de ani în Eparhia de Oradea, iar 6 ani a fost şi Administrator Apostolic al Mitropoliei de Alba-Iulia şi Făgăraş.
Ultimii 4 ani din viaţă i-a petrecut în arestul regimului comunist. Acuza ce i-a fost imputată era fidelitatea faţă de Sfântul Scaun şi neacceptarea ordinului guvernului comunist prin care Biserica Greco-Catolică din România era desfiinţată.
În prima parte a detenţiei este închis în Mănăstirile Ortodoxe Dragoslavele şi Căldăruşani care au fost transformate în adevărate închisori ale unui regim care dorea eliminarea religiozităţii din sufletul românilor şi începea acest plan prin închiderea episcopilor şi a elitei catolice.
Ultimii doi ani din viaţă îi petrece în Penitenciarul Principal din Sighet, închisoare transformată într-un adevărat lagăr de concentrare în care aveau să-şi piardă viaţa mulţi episcopi, intelectuali, preoţi, dar şi oameni simpli de care regimul comunist se simţea intimidat.
Pe parcursul detenţiei la Sighet episcopul Frenţiu le spunea mereu celor cu care era închis: „Suntem aici pentru a suferi”, continuând să propovăduiască credinţa catolică pe care de nenumărate ori a apărat-o de la amvon.
În Pastorala de Anul Nou din 1940, prelatul greco-catolic spunea: „avem datoria creştinească, ca să ne rugăm şi să muncim pentru ca dintre creştini să dispară toate neînţelegerile şi să devină toţi fiii adevăratei Biserici a lui Cristos, care este «una, sfântă, catolică şi apostolică»”.
Un adevărat „fiu al păcii”, episcopul a înţeles că „singurul duşman al păcii este păcatul”, după cum spunea în Pastorala de Paşti tot din 1940. „Deci nu va fi pace în suflete, în familie, în societate, între neamuri şi popoare”, scria Valeriu Traian Frenţiu, „până ce acelea sunt în slujba păcatului, a egoismului, a lăcomiei, a urii şi a răzbunării şi nu în slujba lui Cristos care, precum prin glasul atotputerniciei sale a liniştit valurile turbate ale mării, singur poate, prin glasul poruncilor sale, al moralei sale trăită integral, să liniştească valurile furtunoase ale patimilor, care au adus asupra noastră fulgerele blestemului Domnului”.
Episcopul Frenţiu nu a fost niciodată judecat sau condamnat, cu toate că moare la închisoarea din Sighet în urma regimului de tortură şi umilinţă care-i agravează starea de sănătate precară. Este îngropat în noaptea zilei de 11 iulie 1952 în Cimitirul Săracilor din Sighet, iar mormântul său nu poate fi identificat.
Sursa:ro.radiovaticana.va
