Nu toată lumea ştie că la Vatican, chiar lângă Santa Marta, locuinţa actuală a Papei Francisc, există un laborator de creaţie şi restaurare creat în secolul XVI cu scopul de a împodobi măreaţa Catedrală a Sfântului Petru.
Aici lucrează cu talent, inimă şi pricepere unii dintre cei mai buni artişti ai lumii, aleşi pe sprânceană, iar unul dintre ei este român.
Credeţi-mă, a lucra în această echipă e ca şi cum ai lucra la NASA, doar cei mai talentaţi o pot face.
Claudiu Ungureanu s-a născut în Bacău şi a început să deseneze pe la cinci ani.
Cum se-ntâmplă-n România, a luat vreo două după cap şi i s-a interzis să-şi mai piardă timpul cu “prostii” de genul ăsta. Atitudinea e specifică multor părinţi români care-şi îndeamnă copiii spre matematică, spre lucruri practice, lectura, arta nu par a fi demne de atenţie.
Dar Claudiu nu a renunţat şi, în paralel cu şcoala, a început cursurile la Şcoala Populară de artă, a urmat cursuri universitare, s-a străduit în fel şi chip pentru a reuşi să înveţe cât mai mult din arta picturii.
Nu, nu-i uşor atunci când mai trebuie să şi munceşti pentru a te întreţine.
Discuţia cu el nu a fost un interviu, ci o dezvăluire pe care ne-a făcut-o despre ce înseamnă să fii artist al timpurilor noastre.
Chiar când te aştepţi mai puţin în viaţă, se întâmplă şi binele
Cum de nu ai renunţat în ciuda piedicilor, ce anume te-a împins să mergi înainte?
-Trebuia să aflu care este esenţa frumuseţii! Vedeam că anumite tablouri atrag privirile tuturor şi altele nu, încercam să înţeleg de ce, care e secretul unei opere de artă care reprezintă nişte flori faţă de alta care are aceeaşi temă.
Şi care e?
-Secretul e în lumină, în modul cum sunt puse în evidenţă anumite părţi ale unui tablou, secretul e în a atrage privirile spre ceea ce vrei să exprimi, să fii într-o continuă căutare a formei perfecte. Când eram mai tânăr pictam, din economie, şi câte 16 variante ale unei imagini pe aceeaşi pânză. După ce se usca o variantă făceam alta, am căutat mereu să înţeleg cum o nouă tuşă de culoare poate schimba totul.
Cum ai ajuns în Italia?
-Trebuia să aflu mai mult, să învăţ, să muncesc, să creez, în România nu există prea mare interes pentru artă, lumea supravieţuieşte, nu are bani pentru tablouri şi nici pentru susţinerea artiştilor. Am prieteni extraordinari, ne-am cunoscut la cursurile de pictură, ei m-au sfătuit şi ajutat la început. Am fost găzduit de o mănăstire din Roma, am început să pictez icoane, să lucrez mozaic, o lume întreagă mi se părea că se deschide în faţa mea. Învăţam şi lucram. Dar nu era simplu, nu aveam documente aşa că a trebuit să plec cu soţia – între timp mă însurasem – spre altă zonă, am îngrijit o familie de bătrânei care ne-au făcut acte-n regulă.
Renunţaseşi la artă, erai decepţionat?
-Nu renunţasem, dar trebuia să trăiesc, să muncesc, arta nu ţine de foame decât dacă ai comenzi. Am început să lucrez într-o fabrică, lucram în schimburi, eram mai mereu obosit şi nu mai puneam mâna pe nimic altceva. Când, într-o zi, tocmai când eram în vechea mea maşină care bârâia şi se oprea într-o intersecţie, în faţa unei poliţiste care mă fluiera, sună telefonul victorios: eram chemat la Vatican, aveau nevoie de mine acolo. Anterior prezentasem mapa cu lucrările mele, dar nu sosise de ceva timp nici un răspuns. Chiar într-un moment neprielnic, chiar când te aştepţi mai puţin în viaţă, se întâmplă şi binele.
Credinţa e lumină, în special lumină!
Claudiu ne-a mai povestit despre materialele folosite, despre frumuseţea detaliilor, despre culori şi despre sufletul pe care-l pune un artist în ceea ce face.
După părerea ta, care e diferenţa dintre artişti ca Michelangelo, Rembrandt, Caravaggio etc şi cei de azi?
-Diferenţa esenţială este că odată se punea preţ pe calitate, un artist nu lăsa lucrul din mână şi nu se considera satisfăcut decât după mult timp, materialele se tratau înainte, se aştepta momentul prielnic, culorile se amestecau până se obţinea nuanţa dorită, ideile se transmiteau altfel. Acum, arta se supune deseori societăţii moderne, trebuie să produci bani, repede şi eficient, chiar dacă nu se dă atenţie detaliilor.
A fi artist care lucrează la Vatican are legătură cu credinţa în Dumnezeu?
-Da, sigur, altfel nu se poate, credinţa face parte din noi şi e dragoste, respect pentru umanitate, lumină, în special lumină!
Prefer să închei astfel dezvăluirea lui Claudiu, lumina asta blândă e în inima lui alături de strădania permanentă de a-şi exprima arta.
