Asemănători lui Dumnezeu
În legăturile dintre oameni, resentimentul e întotdeauna la îndemână. Iertarea se prezintă adesea ca un gest de slăbiciune sau, în cel mai fericit caz, drept expresie a vanității personale manifestate prin „compromisul” de imagine care urmărește aplanarea conflictelor. Parabola Datornicului lipsit de milă (Matei 18, 23-35) ne propune însă adevărul foarte subtil al modului în care are sau nu loc iertarea.
Iertarea este un parcurs al harului, presupunând încredere și detașarea de memoria răului. Ce să însemne oare acest lucru? De ce iartă credinciosul? Fiindcă așa procedează Dumnezeu. Iertarea aferentă răbdării lui nu este o milostivire de ordin psihologic și nici un artificiu diplomatic menit să ducă la evitarea conflictelor. Hristos ne învață că iubirea și iertarea lui într-adevăr nu cunosc altă lege în afară de compasiune. Iertând pe Cruce, Dumnezeu șterge și uită răul.
Sunt mulți cei care se spovedesc, se împărtășesc, fac figura omului sârguincios, dar totuși nu se schimbă în bine. Continuăm să fim descriși de răutăți, de orgolii, viața noastră, din păcate, nu are întotdeauna consistența schimbării. Nu este vorba despre slăbiciune sau despre recăderile în păcat, ci de o atitudine de fond: împietrirea sufletească. Abia ieșit din casa stăpânului unde datoria i-a fost ștearsă, datornicul iertat se aruncă asupra celuilalt, pentru a-i reclama restituirea infimei datorii. Or iertarea devine adevărată doar în măsura în care o poți împărtăși, la rândul tău, mai departe. E foarte greu să recunoști valoarea iertării, dacă în situații imposibile practica fățărniciei e considerată un act virtuos, iar lăudăroșenia o calitate morală. Cu asemenea „calități” viața devine un iad între două extreme. „Pendulăm” – cum spune Andrei Pleșu – „între cei dispuși să-și pună decent, fără încetare, cenușă în cap și cei care defilează victorios pe scena istoriei, impenitenți, puri, nesimțiți: un soi de demoni exterminatori, siguri pe ei, oricând pregătiți să-și testeze, din nou, «dexteritățile». Nu-și cer scuze, nu oferă despăgubiri. Şi, tocmai de aceea, nu pot fi iertați.” Nu iertăm, așadar, pentru ca să ne simțim superiori celor care ne greșesc; nu-i iertăm pentru că ne merită iertarea; nu iertăm doar pentru ca destinatarul iertării noastre să înceteze a ne mai fi un adversar.
Iertarea divină nu e un compromis, ci e însuși temeiul iertării dintre oameni, fiindcă nu răsplătește merite. Atotputernicia lui Dumnezeu stă în forța îndurării și în puterea răbdării. Ierți cu adevărat fiindcă, la rândul tău, ai fost iertat. Ierți fiindcă, deși ai o inimă rănită, știi să ți-o păstrezi mereu caldă, conștient fiind că nu poți trăi fără pacea cu Dumnezeu. Este indicele unei respirații sufletești sănătoase. În viață, a inspira și a expira nu au rost decât împreună.
