De Mario Piatti
Sărbătorile şi comemorările liturgice din septembrie ne-au permis, şi în acest an, să medităm asupra naşterii Mariei Preasfinte, asupra dăruirii vieţii sale pentru lume şi pentru Biserică; ne-au condus în reflecţia asupra numelui său fericit, ne-au condus la picioarele crucii, unde ea s-a oferit Tatălui, în unire perfectă, de jertfă şi de iubire, cu Fiul Isus.
În perspectiva biblică, numele desemnează persoana însăşi, în schiţează trăsăturile, îi manifestă "vocaţia". Numele Mariei, într-o varietate de interpretări, care provin din prima antichitate creştină şi au fost îmbogăţite apoi cu alte referinţe - naive, probabil, şi uneori prea puţin plauzibile, dar mereu pertinente, pline de evlavie şi de credinţă autentică - încă de la începuturi este semn de lumină, de regalitate, de sintonie cu proiectul lui Dumnezeu. Numele conotează persoana în ochii Celui Preaînalt şi o situează într-o optică de fidelitate faţă de planurile cerului.
Un echivoc des însoţeşte reflecţia asupra Maicii Domnului. Ea ar apare, în imaginarul colectiv, o figură aproape incorporală, lipsită de consistenţă reală; vrednică de iubire datorită privilegiilor sale şi a sfinţeniei sale, dar departe de trăirea zilnică, de provocările reale care străbat existenţa a milioane şi milioane de persoane.
Dimpotrivă, Maria Preasfântă a fost versiunea foarte umană a carităţii lui Cristos, "declinată" conform caracterului specific al femeii; cu toată fiinţa sa orientată exclusiv spre voinţa lui Dumnezeu: dar tocmai pentru aceasta cufundată în istoria sa, în evenimentele din epoca sa, capabilă să recitească faptele în lumina Providenţei. A fost adevărată fiică a poporului său şi a neamului său, dar înainte de toate fiică a lui Dumnezeu, aşa dar total liberă şi dezlegată de orice legătură şi de orice condiţionare. Fiică a timpului său, dar cu o inimă care a îmbrăţişat toate epocile şi toate generaţiile, a trăit în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, dar fără a uita de om; dimpotrivă, slujindu-l şi iubindu-l în Cristos cu o dăruire unică şi profundă, care a trecut graniţele prezentului şi a continuat pentru totdeauna, în veşnicie, şi va continua până la împlinirea istoriei.
Contemplând misterul Crucii, Biserica încredinţează meditaţiei noastre şi rugăciunii noastre imaginea care, din generaţie în generaţie, a însoţit drumul credincioşilor: Îndurerata. Avem un Dumnezeu care s-a făcut trup pentru noi, pentru mântuirea noastră; avem o Mamă pe care Domnul a voit s-o asocieze pe deplin şi în mod desăvârşit la proiectul său de iubire. La picioarele Crucii, ea primeşte un mandat nou, care se realizează într-o nouă maternitate, extinsă la fiecare om. Cel care, în mod deosebit, se identifică cu "discipolul" - discipolul Domnului - descoperă că o are ca mamă pe Maria Preasfântă. Ioan a luat-o printre "lucrurile proprii", personale; printre bunurile cele mai preţioase pe care le posedă o persoană.
Bătrânul Simeon a profeţit această sabie a durerii, care avea să străpungă inima Fecioarei. Ea este femeia credinţei; este singura care aşteaptă - pe deplin încrezătoare în Dumnezeu - zorile Învierii: dar este şi cea care suferă aşa cum nicio altă creatură n-a suferit vreodată în faţa încercărilor, a dezlănţuirii nemaiauzite a Răului. Nici nu ne putem imagina cu ce sensibilitate a participat Inima ei Neprihănită la durerea imensă Fiului.
Acea sabie nu s-a cufundat în acea Inimă numai în ora tragică a Pătimirii: continuă să pătrundă, din generaţie în generaţie, în faţa întregului rău pe care-l purtăm înlăuntrul nostru; a pretinsei noastre autosuficienţe; a faptul de a ne crede mici "atotputernici", care domină totul, care organizează totul, care cred că pot manipula totul. Fiecare avort, fiecare profanare a vieţii este o sabie care pătrunde în sufletul acelei Mame; de fiecare dată când familia este ofensată cu laşitate, o sabie pătrunde adânc în Inima sa.
Ar trebui să-i spunem, ca fiind: Vreau să te iubesc, o, Mamă, ori de câte ori viaţa este călcată în picioare. Vreau să-i mulţumesc Domnului, pentru că tu mi-ai fost dăruită mie, nouă, Bisericii, ca semn de speranţă şi de milostivire şi vreau să-mi însuşesc toate dorinţele Inimii tale, care reprezintă adevăratul bine al oricărui om.
La 13 septembrie 1917, Fecioara a recomandat păstoraşilor din Fatima: spuneţi Rozariul, pentru ca să se termine războiul! Repetă asta şi astăzi, nouă: rugaţi-vă, pentru ca să se termine conflictele, cele provocate de arme, dar şi mai mult cele ascunse în inimă, produse de alegerile noastre greşite, care exclud tot mai mult cerul, dăruindu-ne iluzia diabolică de a ne descurca singuri.
"Spuneţi Rozariul": să repetăm, adică, şi să invocăm, de cincizeci de ori, acel nume sfânt de har, nume de speranţă şi de mântuire, pentru ca el să modeleze spiritul nostru şi să-l conformeze - măcar un pic - cu al său.
În faţa nedeterminării, proprie ideologiei gender, şi a pretenţiilor celui care răstoarnă şi diminuează frumuseţea realităţii - aşa cum ne este dată, de însăşi Înţelepciunea lui Dumnezeu - invocarea Numelui Preasfânt al Mariei, în Rozariu, este semn de adevăr, de stabilitate, de fidelitate.
Nu se glumeşte cu numele, scris de Dumnezeu, pentru fiecare dintre noi, pe palma mâinilor sale, încă din veşnicie: nume care nu admite răstălmăciri sau deformări, reducţii sau sărăciri, pentru că este semn irevocabil al paternităţii sale şi al iubirii sale răstignite faţă de noi.
(După Zenit, 21 septembrie 2016)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
