De P. Danilo Salezze
Mereu termina atingând piciorul de marmură de la intrare. Era o bătrânică şi eu, la noviciat, mă amuzam în fiecare dimineaţă, la Liturghie, în timp ce o priveam terminând, punctual şi îmbrăcată cu nişte haine negre care astăzi nu se mai văd, devoţiunea ei din Arca Sfântului, ridicând mâna şi atingând delicat basorelieful realizat de Antonio Minello în secolul al XVI-lea. Lucrarea îl reprezintă pe Sfânt în momentul în care îmbracă haina franciscană, devenind astfel din părintele Fernando, canonic augustinian din Coimbra, fratele Anton călător al Evangheliei. Îngenuncheat, tânărul Anton apare aproape dezbrăcat (gândul ne duce degrabă la Francisc care cu puţini ani înainte lăsase hainele sale la picioarele tatălui). Sculptorul îl surprinde pe Anton identificându-se cu Cristos reprezentat de haina cea nouă. În acea vreme cu siguranţă „haina îl făcea pe călugăr”: în ordinul franciscan îmbrăcarea hainei şi promisiunile de statornicie, pe viaţă, faţă de carismă însemnau acelaşi lucru. Nu exista încă noviciatul, nici ritul de profesiune a voturilor. Totul se rezuma la acea haină aspră în formă de cruce ce era încredinţată celui ce dorea să devină franciscan, fără o altă ceremonie, doar simplu şi imediat.
Cu intuiţie catehetică, fraţii din secolul al XVI-lea au amplasat scena sculpturală chiar în deschiderea seriei de sculpturi ce înconjoară Arca, unde se află osemintele Sfântului Anton: aceasta e imaginea care-l surprinde de îndată pe pelerin, oferindu-i pe loc momentul în care harul coboară în viaţa Sfântului nostru. Cu îmbrăcarea hainei, pentru fratele Anton nu începea o „carieră” – în ciuda a toate în acea vreme era tocmai aşa –, ci o nouă aventură în urmarea lui Cristos, în care haina reprezenta un semn. O haină şi o funie alături erau semnul prin care Sărăcuţul din Assisi avea să-şi arate în afară ceea ce simţea cu foc înăuntru: a fi copilul lui Dumnezeu şi fratele tuturor, în sărăcie surâzătoare şi bogat în fapte bune. Sfântul Anton era necruţător când venea vorba să denunţe ipocrizia, ipocrizie ce nu ocolea pe religioşii timpurilor sale. Bunăoară, citim într-o predică: „Nu spun religie, ci legiune de demoni celor care au făcut din deşert palat, din mănăstire castel, din singurătate curte împărătească. Atât religiosul cât şi ostaşul îşi pun pe ei aceeaşi stofă”. Haina este, înainte de toate, o extraordinară formă de libertate. Haina îngăduia primilor fraţi să se apropie de cei săraci, într-atât că şi făceau schimb de haine între ei, ceea ce se şi întâmpla adesea. Haina exterioară, îndeosebi când e bine lucrată, poate duce la amăgeală. Scrie Sfântul Anton: „Istoria naturii spune că albinele mici sunt şi cele mai harnice şi că au câte patru aripi ingenioase, culoarea lor e obscură, ca şi cum ar fi arse. Albinele ornate (cele mai frumoase) sunt cele care nu fac absolut nimic: stau singure deoparte, caută singurătatea şi nu fac nimic bun”. Anton cunoaşte şi citează ceea ce spune Evanghelia despre coerenţa dintre haina exterioară şi starea lăuntrică şi, ca întotdeauna, e la zi cu descoperirile ştiinţifice din epocă, pe care le aplică, într-un stil pur franciscan, dimpreună cu Evanghelia, la viaţa de zi cu zi. Vorbim despre o haină, despre un habitus pe care îl manifestă inima. Un semn exterior, care nu e doar stofă, dar e semnul adevăratei bogaţii, primită prin har. Iată limita tuturor tendinţelor în modă, care omologhează fără a da identitate.
Pe vremea lui Anton, rasa călugărească însemna o adevărată şi proprie haină ce acoperea goliciunea; astăzi datorită exigenţelor legitime haina religioasă e cu totul altceva, care, cu toate acestea, riscă să devină, pentru cine o îmbracă, „o albină frumoasă”. Motiv pentru care trebuie să ne întoarcem la esenţialitate, ca pe vremea Sfântului nostru; haina nu e un semn de distincţie, de separare, de privilegiu, ci, dimpotrivă, de apropiere de cei săraci. O haină, care aşa cum li se întâmpla primilor fraţi minori, însemna prin excelenţă o stare lăuntrică, un habitus evanghelic, care precedă şi întrece orice exterioritate.
Să spunem adevărul despre coerenţa dintre haină şi inimă, anume că nu e doar o problemă a fraţilor: să fim sinceri e o regulă comună. Iată de ce sculptorul l-a imortalizat, în basorelief, pe Anton în momentul îmbrăcării hainei: pentru că reprezintă momentul începutului, e semnul vizibil al adevăratei schimbări, coborârea lui Dumnezeu în viaţa sa.
În 2009 când s-au încheiat lucrările de curăţare a marmurei, piciorul lui Anton, din scena prezentată la început, rămăsese la fel ca înainte: un alt semn, alături de alte gingăşii primite de Sfânt în decursul timpului. E plăcut să te apropii de cineva renăscut.
(traducere de Pr. Carol Daniel Sabău)
