De Gelsomino del Guercio
Sfinți, îndrăgostiți de Cristos, care în agonia lor la plecarea în Casa Tatălui, au revelat și mai mult iubirea pentru Domnul.
Exemplul Sf. Francisc este cel mai cunosc și mai fascinant. Primul său biograf, Tommaso da Celano, scria: „frații care trăiau în aceeași comunitate cu el știau cum în fiecare zi, mai mult în fiecare moment, înflorea pe buzele sale amintirea lui Cristos... Era cu adevărat ocupat cu Isus. Isus era prezent mereu peste tot: în suflet, pe buze, în urechi, în ochi, în mâini și în toate celelate membre”.
O caracteristică particulară la sfântul din Assisi a fost darul stigmatelor, semn de iubire profundă.
Acest sfânt, considerat cel mai mare poet al iubirii de limbă spaniolă, într-un moment crucial al istoriei creștinismului, a avut misiunea să „salveze” și să aducă în centrul gândirii teologice și spirituale „Cântarea Cântărilor”.
Chiar dacă a ales o viață de clauzură a trebuit să fie infirmiera tuturor, trăindu-și viața contemplativă în sine, foarte unită, iubirea pentru Dumnezeu și iubirea pentru aproapele. Când ea s-a îmbolnăvit aproape niciunul nu și-a dat seama: medicul chemat pentru ea a concluzionat că e vorba de o „boală de mică importanță”. În realitate era vorba de ceva grav, cangrena deja începuse. Astfel sora Tereza Margherita Redi moare în patul ei, încercând să stea orientată spre capela Sfântului Sacrament și strângând la piept o icoană a Sfintei Inimi. După înmormântare, trupul a fost pus într-o încăpere, dar nimeni nu a avut curajul să-l îngroape, din cauză că, cu fiecare oră ce trecea, părea că întinerește și un parfum intens cuprindea cripta. Corpul est la fel și astăzi.
Dumnezeu a dăruit carmelitei Mariam Baouardy o „viață minunată”: o existență plină de miracole.
Moartea a surprins-o, la vârsta de treizeci și trei ani, în timp ce ajuta la fondarea unei mănăstiri la Nazareth. Zicea că se simte mereu atrasă de Dumnezeu, „întotdeauna persecutată de iubire”. Se ruga: „Nu pot să mai trăiesc, o Doamne, nu mai pot să trăiesc. Chiamă-mă la Tine!”.
Într-una din zile a căzut rupându-și mâna în mai multe locuri. În ziua următoare cangrena deja s-a dezvoltat.
Atunci a zis mulțumită: -
Suferise toată ziua, dar continua să repete:
La ora cinci, în dimineața următoare i se părea că se sufocă. Comunitatea fiind de față, se sugerează ultima rugăciune.
Repeta:
Și apoi muri sărutând crucifixul.
Puțini cunosc agonia Sfintei Tereza. Când s-a îmbolnăvit de tuberculoză, cine o întreba dacă durerile sunt suportabile le răspundea:
A avut o lungă și dificilă agonie. Povestea o soră: „Un teribil gâfâit îi sfâșia pieptul. Avea fața schimbată, mâinile vinete, picioarele reci și tremura cu tot trupul. Câteva ore rămase așa. Către seară privi pe superioara ei și zise: „Maica mea, nu e încă agonia? Deci nu mor?”.
Superioara îi răspunse că probabil Bunul Dumnezeu voia să mai aștepte un pic. Zise: „Atunci, înainte”....înainte”....înainte!.... Nu vreau să sufăr mai puțin....”. Apoi, privind crucifixul a zis: „Eu îl iubesc! Dumnezeul meu, eu te iubesc!”.
Nu a murit de durere, ci din cauza „patimilor” ( ale lui Cristos) și din iubire. Criza începuse în Joia Sfântă din 1920. Avea febră mare, și, chiar dacă au consultat-o șase medici, nu au reușit să-i pună diagnosticul în timp util.
A primit Maslul și, pentru aș împlini visul, superioara i-a permis să depună voturile religioase, chiar dacă nu terminase noviciatul. Astfel Juana, devenită sora Tereza a lui Isus, de fericire, repetase de trei ori formula prin care devenise călugăriță, în ciuda faptului că nu avea nici măcar puterea să semneze textul pe care tocmai îl citise.
Apoi a urmat pacea. Din nou zâmbea. Au auzit-o excalmând:
Iar în momentul morții surorile au avut impresia „că a intrat într-o fericire imensă”.
Sfânta Rita a petrecut mult timp grav bolnavă, pe patul său sărăcăcios, înconjurată de afecțiunea și venerația călugărițelor și a întregii comunități din Cascia. În ultima parte a vieții nu avea nici măcar puterea (și probabil nici necesitatea) de a se hrăni: se zicea că oricum îi ajungea doar Euharistia. Moartea sa a fost înfrumusețată de un episod care a rămas în istorie și care e redat astfel:
„Așa că Domnul Nostru Dumnezeu a binevoit să dea semne evidente de iubire pentru mireasa Sa preaiubită. În frigul iernii, fiind toate lucrurile acoperite de zăpadă, o rudă a vizitat-o; la plecare a întrebat-o dacă dorește ceva de acasă. Rita a răspuns că ar vrea un trandafir roșu și două smochine din grădina sa. Zâmbise buna femeie, crezând că ea delira din cauza violenței răului, iar apoi a plecat. Acasă, după ce a intrat în grădină a văzut pe spinii acoperiți de zăpadă un trandafir foarte frumos, și sub plantă două smochine coapte; rămase uimită, fiind iarnă și foarte frig, vâzând floarea și fructele miraculoase, le-a dus Ritei”.
Nu a fost doar un miracol curtenitor, ci un schimb mistic: pentru mulți ani Rita a purtat pe fruntea sa durerea rănii spinului; acum la sfârșitul acelei pătimiri, Cristos i-a dăruit un trandafir.
Isus o chema și o trata ca pe o „secretară” ce trebuia să scrie și să transmită. Nu lipseau bineînțeles surorile și cunoscuții care, în schimb, o defineau ca fiind „exstravagantă, isterică și vizionară”.
Astfel când, la 33 de ani, Faustina se îmbolnăvi grav, nici măcar suferințele sale nu au fost luate în serios. Au fost și din aceia care au cântărit evidenta sa „inutilitate”. Dar așa a fost pentru ca Faustina să poată experimenta, în carne vie, întâlnirea dintre mizeria creaturilor și gingășia Creatorului, devenind și ea „toată milostivire”.
Cea mai frumoasă amintire care a rămas despre ea este mărturia unei tinere surori care o descria așa: „Orice făcea aveam impresia că face pentru cineva unic. Iubea pe Isus Domnul precum mirii, sau probabil logodnicii se iubesc așa. Nu știu cum să exprim... Se gândea doar la El”.
Traducere:AMR
