preot
(1828-1898)
Sharbel Makhluf s-a născut în satul Biqa= Kafra, în Liban, în anul 1828. Rămas orfan de tată, la 3 ani, a trecut sub tutela unchiului de pe tată. La 14 ani, deja se retrăgea într-o grotă din apropierea satului, ca să se roage ore întregi B astăzi se numeşte “Grota Sfântului”.
Chemat la viaţa de eremit
Deşi simţea că este chemat la viaţa călugărească, nu a putut să o facă înainte de vârsta de 23 de ani, din cauza opoziţiei unchiului, şi abia în 1851 a intrat ca novice în mănăstirea de la =Annaya a Ordinului Maronit Libanez. Şi-a schimbat numele de botez, Iosif, în acela de Sharbel, nume al unui martir antiohen din epoca lui Traian.
După ce a petrecut primul an de noviciat, a fost transferat de la >Annaya la mănăstirea din Maifuq, pentru al doilea an de studii. După ce a depus voturile solemne, la 1 noiembrie 1853, a fost trimis la colegiul din Kfifan, unde învăţa şi Ni=matallah Kassab, a cărui cauză de beatificare este în curs.
În 1859, a fost hirotonit preot şi retrimis la mănăstirea din >Annaya, unde a stat 15 ani; la cererea lui, a obţinut permisiunea de a se face eremit în mănăstirea vecină cu >Annaya, situată la 1400 m deasupra nivelului mării, unde s-a supus celor mai dure mortificaţii.
În timp ce celebra sfânta Liturghie în ritul siro-maronit, la 16 decembrie 1898, în momentul ridicării ostiei consacrate şi a potirului cu vin şi recitând frumoasa rugăciune euharistică, a fost lovit de apoplexie; transportat în camera lui, a stat opt zile în suferinţă şi agonie, până când, la 24 decembrie, a lăsat această lume.
Renumele sfinţeniei
Începând de la câteva luni după moartea lui, s-au văzut fenomene extraordinare pe mormântul său. Acesta a fost deschis şi trupul a fost găsit neatins, ca viu, şi a fost pus într-un alt sicriu aşezat într-o capelă pregătită anume. Datorită faptului că din trupul său ieşea o sudoare roşiatică, hainele erau schimbate de două ori pe săptămână. În 1927, după ce a fost iniţiat procesul de beatificare, sicriul a fost pus din nou în pământ. În 1950, în luna februarie, călugării şi credincioşii au văzut că din zidul mormântului picura un lichid vâscos şi, presupunând că era vorba despre o infiltrare de apă, în faţa întregii comunităţi monastice, a fost redeschis mormântul; sicriul era neatins, trupul era tot ca viu şi păstra temperatura trupurilor vii. Superiorul a şters sudoarea roşiatică de pe chipul fericitului Sharbel cu un amict şi faţa a rămas imprimată pe pânză.
Tot în 1950, în luna aprilie, autorităţile religioase superioare, împreună cu o comisie de trei medici cunoscuţi, au redeschis sicriul şi au stabilit că lichidul emanat din trup era acelaşi cu cel analizat în 1899 şi 1927. Afară, mulţimea implora, prin rugăciuni, vindecarea infirmilor aduşi de rude şi credincioşi, şi într-adevăr au avut loc multe vindecări cu acea ocazie. Din mai multe locuri s-au auzit strigăte: “Minune! Minune!” Între cei care erau de faţă şi cereau harul, erau şi necatolici, şi necreştini.
Papa Paul al VI-lea l-a beatificat la 5 decembrie 1965, înaintea tuturor părinţilor participanţi la Conciliul al II-lea din Vatican, şi l-a canonizat la 9 octombrie 1977. În 2003, a fost introdus în calendarul roman general.
