Cât de bun este Dumnezeu cu oamenii drepți
Dumnezeu, cu cei drepţi la inimă!
Iar eu pentru puțin nu m-am împiedicat,
Aproape că alunecau pașii mei,
Pentru că i-am invidiat pe cei fără de lege,
Văzând succesul păcătoşilor.
Nu au parte de suferințe până la moarte,
Și este bine îngrijit trupul lor.
Nu au niciodată îngrijorările muritorilor,
Și nu sunt loviți ca ceilalți oameni.
Din mândrie își făuresc un colier
Și îmbracă ca un veștmânt violența.
Curge nelegiuirea din grăsimea lor,
Din inima lor iasă nebunii.
Batjocoresc și vorbesc cu răutate,
Vorbesc de sus cu îngâmfare.
Până la cer își deschid gura,
Și limba lor străbate pământul.
De aceea poporul lor îi urmează
Și se adapă din apa lor în belșug.
Și spun: „Dumnezeu cum le poate ști?
Cel Preaînalt cum le poate cunoaște?”
Iată, așa sunt păcătoșii:
Adună bogății, întotdeauna în siguranță.
În zadar, deci, am păstrat curată inima mea,
Și mi-am spălat în inocență mâinile mele!
Pentru ce sunt lovit toată ziua
Și din zorii zilei sunt mustrat?
Dacă aș fi spus: „Voi vorbi ca ei”
Aș fi trădat generația fiilor tăi.
Mă frământam ca să înțeleg aceasta,
Dar era anevoios ochilor meu,
Până ce nu am intrat în sanctuarul lui Dumnezeu
Și am înțeles care va fi sfârșitul lor.
Iată, îi pui în locuri alunecoase,
Faci să cadă în ruină.
Sunt distruși într-o clipită!
Sunt terminați, sfârșiți de spaimă!
Ca visul celui ce se trezește, Doamne,
Așa, când răsari, faci să dispară imaginea lor.
Când era întristată inima mea
Și rinichii mei străpunși de durere,
Eu eram nepriceput și nu înțelegeam,
Stăteam înaintea Ta precum un animal.
Însă eu sunt cu Tine pururea:
M-ai luat de mâna dreaptă.
Mă vei călăuzi după planurile Tale
Și apoi mă vei primi întru premărire.
Pe cine voi avea pentru mine în ceruri?
Cu Tine nu doresc nimic pe pământ.
Slăbește carnea și inima mea;
Însă Dumnezeu este stânca inimii mele
Partea mea în veci.
Iată, se va pierde cel ce se îndepărtează de Tine;
Distrugi pe orice om care nu e statornic față de Tine.
Pentru mine, binele este să stau aproape de Dumnezeu;
În Domnul mi-am pus scăparea,
Ca să istorisesc toate lucrările Tale.
Psalmul 72 istorisește durerea pe care o simte autorul atunci când constată bunăstarea oamenilor nelegiuiți. Invidia încolțește și în inima drepților și uneori chiar dubiul asupra dreptății lui Dumnezeu. Modelul acestei rugăciuni este dat de reacția psalmistului care alege în situația pe care o traversează să se încreadă și mai mult în Domnul.
Dacă aș fi spus: „Voi vorbi ca ei” aș fi trădat generația fiilor tăi. Oamenii se confruntă cu ispita de a imita și de a se comporta similar oamenilor considerați de succes. Tentația aceasta nu îi ocolește nici pe creștini. Psalmistul amintește momentul în care aceste dorințe îi bat la poarta sufletului și sfinții părinți atrag atenția asupra gândurilor care se încuibează în noi, în așa fel încât să lăsăm să intre în cămara inimii doar pe acelea care sunt de-ale Domnului, chiar dacă nu înțelegem din prima clipă planul dumnezeiesc.
Pentru mine, binele este să stau aproape de Dumnezeu. Sfârșitul rugăciunii marchează momentul în care, după tulburarea sufletească pe care o traversează, psalmistul își găsește liniștea în deplina încredere față de Dumnezeu: adevăratul bine este să fie în prejma Domnului și să vestească lucrările sale; Sfântul Augustin spune că: „a adera la Dumnezeu este binele total: în prezent, sub formă de pelerinaj. Pune-ți speranța în lumea viitoare și aruncă ancora; apoi, așteptând realitatea, ocupă timpul speranței aducând cântări de preamărire lui Dumnezeu”.