Femeia dorinţei
De Enzo Bianchi
Maria din Magdala este una dintre figurile feminine cele mai intrigante pentru cel care citeşte Scriptura. Prezentă în toate evangheliile împreună cu celelalte discipole ale lui Isus, femei din Galileea, este evidenţiată îndeosebi de Ioan ca femeie apropiată de Domnul şi ca primă martoră a învierii sale. În mod semnificativ, în a patra evanghelie apare lângă cruce împreună cu mama lui Isus, cu sora mamei, Maria lui Cleopa şi cu discipolul iubit de Domnul. În ora lui Isus, în ora înălţării Fiului Omului (cf. In 3,14; 8,28) şi a glorificării sale (cf. In 12,23), sub cruce sunt prezenţi prietenii Domnului, cei legaţi cu el de iubire şi acum chemaţi să devină comunitatea lui Isus, în lipsa scandaloasă a tuturor discipolilor, mai puţin unul.
Acum Maria din Magdala este acolo sub cruce, în ora extremă a vieţii lui Isus (cf. In 19,25), în timp ce toţi ceilalţi discipoli au fugit abandonându-l. Tocmai ea şi discipolul iubit sunt unicii martori ai morţii lui Isus şi ai învierii sale. La cruce nu spune şi nu face nimic, dar a treia zi după moarte, adică în prima zi a săptămânii ebraice, dis-de-dimineaţă, în timp ce încă este întuneric, Maria vine la mormânt (cf. In 20,1-2.11-18). Conform celui de-al patrulea evanghelist iniţiativa sa este una personală, dar de fapt în acel drum la mormânt, ca figură tipică şi exemplară reprezintă şi celelalte femei care, conform evangheliilor sinoptice, au mers cu ea; iată pentru ce vorbeşte la plural, şi în numele lor: "Nu ştim unde l-au pus".
De ce Maria, după ce a trecut sâmbăta, imediat ce este posibil, merge la mormânt? A patra evanghelie nu ne furnizează motivul: nu merge pentru a unge trupul mort al lui Isus (cf. Mc 16,1; Lc 24,1), nici pentru a vedea mormântul (cf. Mt 28,1), ci în mod total gratuit. Putem spune doar că în ea este o dorinţă de a sta aproape de trupul mort al lui Isus: cel pe care Maria l-a iubit este mort, acum trupul său este acolo în mormânt şi Maria vrea pur şi simplu să fie aproape de el. Este parcă torturată de acea "arzătoare intimitate a absenţei" care va fi cântată de Rainer Maria Rilke.
Ajunsă la mormânt, vede piatra înlăturată şi atunci face o alergare, merge la Petru şi la discipolul iubit şi le spune: "L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştim unde l-au pus". Auzind asta, cei doi discipoli aleargă imediat la mormânt şi în acea alergare există o adevărată concurenţă: discipolul iubit este mai rapid şi ajunge cel dintâi, apoi ajunge şi Petru, care intră, vede fâşiile de pânză care sunt pe pământ şi ştergarul înfăşurat în mod ordonat. Petru nu reuşeşte să înţeleagă (cf. In 20,3-7), în timp ce discipolul iubit, intrând şi el în mormânt, "a văzut şi a crezut" (In 20,8).
În timp ce în jurul Mariei se întâmplă toate acestea, ea, ca şi cum nu şi-ar da seama, continuă să plângă şi, aplecându-se spre mormânt, "a văzut doi îngeri în haine albe, care stăteau în locul unde zăcuse trupul lui Isus, unul la cap şi altul la picioare". Maria nu dă mare importanţă nici celor doi îngeri, care erau şi ei o manifestare divină şi ar fi trebuit să trezească teamă în ea (cf. Mc 16,5 şi paralele). Nu, Maria îl caută pe Isus, Domnul său şi - s-ar putea spune - nu ştie cu îngerii ce să facă. Exact ca Bernard de Clairvaux care, comentând Cântarea cântărilor, exprimă astfel căutarea lui Isus: "Refuz viziunile şi visele, (...) mă deranjează şi îngerii. Pentru că Isus al meu îi depăşeşte mult cu frumuseţea sa şi strălucirea sa. Aşadar, nu pe alţii, fie înger, fie om, ci pe el îl rog să mă sărute cu săruturile gurii sale (cf. Ct 1,2)!" (Predici despre Cântarea cântărilor II, 1).
Îngerii luminoşi o întreabă: "Femeie, de ce plângi?", dar Maria continuă să afirme în mod obsesiv căutarea lui Isus, pe care-l defineşte "Domnul meu". Isus este Domnul, kyrios al Bisericii, însă este numit de el "Domnul meu". Este ceva extraordinar în această iubire persistentă dincolo de moarte, care o induce pe Maria să-l caute, să sufere pentru că nu ştie unde este trupul său mor.
Plânsul dă mărturie despre durerea sa făcută elocventă de tot trupul: este Magdalena, cu toată fiinţa sa, trup, minte şi inimă, cea care caută trupul lui Isus, trupul celui iubit. Mariei nu-i sunt suficiente nici amintirea, nici cuvintele sale, nici mormântul care este un memorial (în greacă mneméion, cum este definit mormântul în toate evangheliile): vrea să stea alături de trupul lui Isus. Căutare iubitoare, fidelă, perseverentă, care nu reuşeşte să accepte realitatea sfârşitului unui raport, deoarece pentru ea Isus însemna totul.
Maria, mama lui Isus, cu siguranţă trăia pentru Isus, în schimb Maria din Magdala trăia graţie lui Isus. Ei i-a fost dat să trăiască acea experienţă pe care unii în propria viaţă o trăiesc prin har extraordinar: să urce, graţie cuiva, din umbra morţii, din nonsens, din faptul de a fi pradă a nimicului, la o viaţă care cunoaşte ce înseamnă a fi iubiţi şi iubirea. De fapt, Magdalena este iubită de Isus şi la rândul său îl iubeşte pe Isus, faţă de care se simte datoare. Iată pentru ce plânsul său este acela al iubitei-iubitoare care l-a pierdut pe iubitul-iubitorul său, aşa cum se întâmplă în Cântarea cântărilor, unde tânăra îl caută noaptea pe iubitul său, se ridică, merge cu curaj prin întuneric pentru a-l căuta, întreabă paznicii de noapte, şi apoi în sfârşit îl găseşte în grădina sa (cf. 3,1-4). Şi aşa se întâmplă în acei zori de primăvară, pe muntele aromelor (cf. 2,17; 8,14), acolo unde era o grădină, loc al înmormântării lui Isus.
Printre lacrimi, Maria răspunde celor doi îngeri care au întrebat-o despre plânsul său: "«L-au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l-au pus»". Spunând acestea, s-a întors (estráphe éis ta opíso)", începând dialogul cu un alt personaj, de data aceasta uman. Întoarcerea sa înapoi are o valoare simbolică: Maria reciteşte toată viaţa sa cu Isus, face anamneza raportului său încărcat de iubire cu el şi apoi continuă să plângă şi datorită nostalgiei pentru ceea ce a fost şi nu se va mai putea întoarce. În durerea sa, se întoarce, nu mai priveşte mormântul, nici pe îngeri, dar observă un om, care îi pune aceeaşi întrebare: "Femeie, de ce plângi?". Aşa cum Isus a plâns pentru Lazăr mort (cf. In 11,35), tot aşa Maria plânge pentru Isus mort. Plânge de iubire şi de durerea iubirii şi deloc pentru păcatele sale: Maria este singura care plânge pentru Isus! Numai Petru este icoana evanghelică ce plânge păcatele sale, laşitatea sa oribilă, iubirea sa scurtă ca roua dimineţii (cf. Os 6,4). Petru nu plânge asupra lui Isus ci asupra sieşi, pentru că l-a trădat pe prieten (cf. Mc 14,72 şi paralele). Da, Petru ar trebui să fie icoana căinţei creştine şi Maria Magdalena icoana iubirii faţă de Isus!
Maria, crezând că acela pe care-l are acum în faţă este grădinarul, paznicul acelei grădini în care Isus a fost îngropat de Iosif din Arimateea şi de Nicodim, îi răspunde: "Domnule, dacă dumneata l-ai luat, spune-mi unde l-ai pus şi eu îl voi lua". Însă omul acela, care este Isus, o întreabă şi: "Pe cine cauţi?", întrebare asemănătoare cu aceea pusă de el celor doi discipoli ai Botezătorului: "Ce căutaţi?" (In 1,38: primele sale cuvinte în a patra evanghelie!). În această întrebare este ceva ce pentru Maria nu este nou, pentru că este întrebarea esenţială pe care Isus o punea oricui voia să devină discipolul său: a căuta este condiţia specifică a discipolului.
În acel moment Isus, cu faţa sa îndreptată spre faţa Mariei, îi spune: Mariám!, o cheamă pe nume şi imediat ea, "întorcându-se" (strapheisa) din nou spre el, Isus cel glorificat, este gata să-l recunoască şi să-i spună: "Rabbuni, Învăţătorule!". De câte ori a avut loc acel dialog între ea şi Isus: ea, oaia pierdută dar regăsită de Isus (cf. Mt 18,12-14; Lc 15,4-7), chemată pe nume, recunoaşte glasul păstorului (cf. In 10,3-4). "Maria!", o nouă chemare, şi, imediat după aceea, o invitaţie: "Încetează să mă atingi", adică ia mâinile tale de la mine, pentru că nu mai există posibilitate de întâlnire între trupuri ca înainte, trupul lui Isus înviat fiind de acum în sânul Tatălui.
Maria, care putea spune că este printre cei care "au auzit, au văzut cu ochii lor, au privit şi mâinile lor au pipăit, cu privire la Cuvântul vieţii" (cf. 1In 1,1), acum trebuie să creadă în Isus şi să-l iubească în alt mod: iubirea sa nu moare, nu va dispărea, ci altul este modul în care acum Maria trebuie să-l iubească pe Isus! S-a întors înapoi spre trecutul său, dar acum, chemată de Isus, se întoarce spre El, Cel Înviat, fără a mai avea nostalgie de timpul precedent exodului său din această lume la Tatăl (cf. In 13,1).
Această pagină ioanee este foarte afectivă, în sensul că este plină de sentimente şi, ca atare, inspiră şi imaginaţia noastră când gândim raportul de iubire cu Domnul Isus. Este o pagină care are în mod clar în fundal deja amintita Cântare a cântărilor, în care într-o grădină are loc un dialog de iubire între doi parteneri (cf. 4,16; 5,1; 6,2), care se pierd, se caută şi se regăsesc (cf. 3,1-4; 5,1-8).
Ca femeia din Cântarea cântărilor, Maria din Magdala este femeia dorinţei, o dorinţă aşa de puternică şi tenace care îi permite numai ei, rămasă la mormânt pentru a-l căuta pe Isus, să-l poată vedea. Dar ceea ce vreau să scot în evidenţă este faptul că această căutare, această perseverenţă, această găsire a prezenţei trupului sunt trăsături tipic feminine, esenţiale în prietenia dintre bărbaţi şi femei. În acelaşi timp, această pagină ioanee este dangereuse, periculoasă, pentru cel care nu ştie să înţeleagă iubirea cu ochi curaţi, ajungând să fie indus la multe fantezii cu privire la raportul dintre Isus şi Magdalena. Este vorba despre o reacţie care nu e nouă, deja petrecută în istorie şi mărturisită în texte apocrife, mai ales în Evanghelia lui Filip: derivă datorată maniei celui care nu ştie decât să-i atribuie lui Isus propriile dorinţe modeste!
În acea întâlnire cu Cel Înviat, Maria din Magdala este făcută imediat apostolă, trimisă la discipoli, la fraţii lui Isus, pentru a le duce vestea pascală. Şi ea, în ascultare deplină, declară "l-am văzut pe Domnul" şi prezintă ceea ce El i-a spus. Da, la originea credinţei pascale este înainte de toate Maria din Magdala (şi femeile discipole reprezentate de ea), o femeie care a crezut în Domnul Isus şi l-a iubit.
Din păcate însă în Occident, Maria a cunoscut o tristă dar nu stranie istorie şi a fost supusă unei serii de echivocuri: a devenit şi păcătoasa, prostituata din Evanghelia lui Luca, şi Maria din Betania, şi a fost pictată în actul de plângere a păcatelor sale, despre care niciun evanghelist n-a vorbit vreodată. De fapt, că Isus "a alungat din ea şapte diavoli" (cf. Mc 16,9; Lc 8,2) indică numai că a fost eliberată dintr-o situaţie gravă de boală (şapte este un număr care indică plinătate, aşadar boală gravă), nu păcatele sale! Întâlnirea cu Isus a însemnat pentru ea vindecare, eliberare de aceste forţe opresive, renaştere şi posibilitate de o viaţă nouă, judicioasă: din femeie "moartă" cum era, a fost ridicată şi readusă de Isus la viaţa deplină, aceea în care se trăiesc afecte, relaţii, iubire, comuniune, bucurie, împreună cu truda meseriei dure de a trăi.
Însă trebuie recunoscut că, dacă este adevărat că Maria din Magdala a beneficiat în Orient de titlul de isapostola, adică "egală cu apostolii", şi în Occident de acela de "apostolă a apostolilor", în realitate nu i-au fost niciodată recunoscute nicio valoare eclezială şi nicio calitate ministerială. Suntem foarte departe de a fi luat în serios cuvintele lui Raban Maurul, un călugăr şi episcop care a trăit între secolele al VIII-lea şi al IX-lea, care în biografia Mariei din Magdala (Viaţa sfintei Maria Magdalena, 26-27) comentează apariţia lui Isus înviat, scoţând în evidenţă cum acest eveniment conferă o funcţie decisivă în Biserică acestei femei discipole: "Maria crede în Cristos, luând credinţa în El din ascultarea glasului dorit al Domnului, şi din însăşi prezenţa sa aşa de dorit (...). A crezut cu fermitate că Cristos Fiul lui Dumnezeu, pe care ea îl vedea înviat, era Dumnezeu adevărat, cel pe care ea l-a iubit când era viu; că într-adevăr a înviat din morţi cel pe care îl văzuse murind (...). Mântuitorul, convins că iubirea Mariei era iubire preacurată, (...) a ales-o apostolă a înălţării sale (...) aşa cum puţin înainte o instituise evanghelistă a învierii (...). Ea, înălţată la atâta şi aşa înaltă demnitate de onoare şi de har, de însuşi Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul nostru, (...) n-a întârziat să exercite slujirea de apostolă cu care a fost onorată (...) Maria, cu împreună-apostolii săi, a vestit Evanghelia învierii lui Cristos cu cuvintele: «L-am văzut pe Domnul» (In 20,18), şi a profeţit înălţarea sa cu cuvintele: «Mă înalţ la Tatăl meu şi Tatăl vostru» (In 20,17)".
(După L'Osservatore Romano, 21 iulie 2016)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu