Unii dintre profeţii Vechiului Testament şi-au împlinit misiunea de vestitori şi apărători ai legii divine fără a fi scris mesajul lor; aceştia sunt „profeţii acţiunii”, spre deosebire de profeţii scriitori, care, asemenea lui Isaia, Ieremia, Ezechiel, Daniel şi alţii, au lăsat scrieri, acum incluse în canonul cărţilor Sfinte. Unul dintre cei mai mari profeţi ai faptelor este Ilie, misiunea lui fiind aceea de a readuce poporul şi a-l menţine în credinţa într-un singur Dumnezeu, într-o perioadă în care cultul idolatric şi licenţios al Canaanului îi atrăsese pe mulţi dintre izraeliţi. Ilie s-a născut spre sfârşitul sec. al X-lea înainte de Cristos şi cea mai mare parte a activităţii sale s-a desfăşurat sub domnia timidului Achab (873-854), ajuns un instrument docil în mâinile soţiei sale, Izabela, de origine feniciană, şi care, de la început, a favorizat cultul lui Baal, pe care apoi l-a impus întregului popor.
Când credinţa într-un singur Dumnezeu aproape dispăruse şi majoritatea poporului îmbrăţişase idolatria, Ilie s-a prezentat în faţa regelui Achab şi a anunţat o perioadă de trei ani de secetă, drept pedeapsă din partea lui Dumnezeu. Pentru a dovedi falsitatea idolilor şi puterea adevăratului Dumnezeu, Ilie îi convoacă pe Muntele Carmel pe regele Achab şi pe delegaţii din toate triburile lui Israel, ca să participe la o probă a focului. A zis Ilie către popor: „Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi-l pe El; şi dacă este Baal, urmaţi-l pe acesta... Prooroc al Domnului am rămas numai eu singur, iar prooroci ai lui Baal sunt patru sute cincizeci de oameni, şi prooroci ai dumbrăvilor Astartei, patru sute. Daţi-ne doi junci; ei să-şi aleagă unul, să-l taie în bucăţi şi să-l pună pe lemne, dar foc să nu aprindă; iar eu îl voi găti pe celălalt viţel şi-l voi pune pe lemne şi foc nu voi aprinde. Apoi, voi să chemaţi numele dumnezeului vostru, iar eu voi chema numele Domnului Dumnezeului meu. Şi Dumnezeul care va răspunde cu foc, acela este Dumnezeu”. Şi a răspuns tot poporul: „Bine ai grăit!” (III Regi 18,21–25) Proorocii lui Baal au pregătit primii altarul şi au început să strige către cer. „… şi strigau cu glas mai tare şi se înţepau după obiceiul lor cu săbii şi cu lănci, până ce curgea sânge. Trecuse de amiază şi ei tot s-au zbuciumat mereu până la timpul jertfei, dar n-a fost nici un glas, nici răspuns, nici auzire” (III Regi 18,27–29). Ilie pregăteşte şi el un altar, cere să se toarne apă pe lemne şi în jurul altarului, şi apoi se roagă: „«Auzi-mă, Doamne, auzi-mă acum cu foc, ca să cunoască astăzi poporul acesta că tu singur eşti Dumnezeu în Israel…» Şi s-a coborât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot, şi lemnele şi pietrele, şi ţarina, şi a mistuit şi toată apa care era în şanţ. Şi tot poporul, când a văzut aceasta, a căzut cu faţa la pământ şi a zis: «Domnul este Dumnezeu, Domnul este Dumnezeu!»” (III Regi 18,36–39)
Poporul entuziasmat i-a îndepărtat pe slujitorii cultului păgân şi a reînnoit legământul de credinţă faţă de Iahvé. Ilie considera că a sosit ceasul triumfului definitiv, dar, nu peste mult timp, cu amărăciune şi nedumerire în suflet, s-a văzut nevoit să fugă în pustiu, pentru a scăpa de furia Izabelei.
Urmărit ca un animal de pradă, energicul şi inflexibilul profet a trecut printr-un moment de descurajare. Munca depusă până atunci şi însăşi viaţa lui i s-au părut zadarnice şi l-a rugat pe Dumnezeu să-i rupă firul care-l mai ţinea legat de pământ. Dar un înger al Domnului îl încurajează, oferindu-i o pâine coaptă în vatră şi un ulcior cu apă; apoi îi apare însuşi Dumnezeu, care îi redă curajul neînfricat de altădată. Ilie a înţeles că Dumnezeu nu realizează triumful binelui prin gesturi spectaculoase, ci lucrează cu îndelungată răbdare, deoarece El este Cel Veşnic şi timpul îi este supus lui.
Profetul cu forţe reîmprospătate, îmbrăcat într-o manta de piele peste şorţul aspru strâns în jurul coapselor, se întoarce în mijlocul poporului lui Dumnezeu, dar nu va asista la triumful deplin al credinţei faţă de Iahvé. Opera de refacere spirituală, începută cu atâta trudă, va fi dusă la bun sfârşit de către ucenicul său, Elizeu, căruia Ilie i-a transmis chemarea divină şi spiritul său, aruncându-i pe spate mantaua. Elizeu a fost martorul unic al sfârşitului misterios al lui Ilie, întâmplat în anul 850 înainte de Cristos, prin urcarea lui într-un car de foc.
Prenumele Ilie, cu foarte multele lui variante, este printre cele mai răspândite, datorită faptului că sărbătorirea proorocului Ilie are loc în timpul de vârf al lucrărilor de seceriş şi numele lui este legat de două elemente foarte importante în aceste lucrări: focul şi apa. La sărbătorirea proorocului Ilie s-au adăugat o serie de invocaţii şi practici rituale străvechi, prin care se invocă îndepărtarea grindinilor şi a incendiilor, ploaia pentru mirişti. Şi în cazul Sfântului Ilie, acumulările folclorice au dus la trecerea cu vederea peste înţelesul profund al cuvântului Ilie, format din alăturarea a două numiri vechi date lui Dumnezeu, El şi Iahvé, exprimând ideea: „Dumnezeul meu este Iahvé”. Este o mărturisire de credinţă în Dumnezeul Unic, o recunoaştere a stăpânirii sale asupra Universului şi a vieţii oamenilor. Pentru acest motiv, proorocul Ilie este, nu numai prin activitatea sa, dar şi prin numele său, o sinteză a Vechiului Testament, o piatră de temelie a Noului Testament, o prezenţă obligatorie la opera de pregătire şi încoronare a timpului mesianic. Creştinul a preluat acest nume cu respect, traducându-l în greacă şi latină prin Helias şi Elias. În româneşte, are multe variante: Ilie, Elie, Lie, Ilia, Iliaş, Iliescu, Ilieş, Iliică, Ilioiu, Ilioaia, Ilaţ, mai nou: Eliade, Eliana. La rostirea fiecăruia dintre aceste nume, creştinul îşi aminteşte crezul pe care proorocul Ilie l-a trăit şi l-a apărat: „Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta. Cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău; să le întipăreşti în sufletele fiilor tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli...” (Deut VI,4–7)
