Sfântul Benedict, patronul Europei

Grigore cel Mare este singurul care ne povesteşte, cu credibilă veridicitate, în Dialogurile sale, viaţa sfântului Benedict, chiar dacă cu criterii istorice diferite de cele de azi. “Dacă exista un om spune cardinalul benedictin Schuster care să nu înghită cu uşurinţă cele ce i se spuneau, acesta era, desigur, Grigore, obişnuit să nu creadă dintr-o dată, să analizeze, să cântărească cuvintele şi ale sale, şi ale altora”[2].

Benedict s-a născut prin anul 470, la Norcia, la circa 80 km de Roma, într-o familie cu stare economică bună, care îşi putea permite să-l trimită în capitală, însoţit de credincioasa sa doică, pentru a se perfecţiona în studii fără să piardă bunele moravuri.

Student la Roma

Dacă în Cetatea Eternă domnea un pic de pace şi se aprinsese din nou speranţa întoarcerii la strălucirea din antichitate, aceasta se datora lui Teodoric sau, mai bine spus, consilierilor săi, ca Boeţiu şi Casiodor. Când, în luna mai a anului 500, regele ostrogot a vizitat Roma şi a ţinut strălucitul său discurs în for, probabil în mijlocul numeroşilor studenţi adunaţi acolo din curiozitate, se afla şi Benedict. Sigur era Fulgenţiu africanul, viitorul episcop de Ruspe, care a rămas aşa de impresionat de spectacol, încât a exclamat: “Cât de strălucitor trebuie să fie Ierusalimul ceresc, dacă Roma imperială e aşa de frumoasă!”

Dar încântarea a durat puţin, din cauza luptelor interne dintre romani şi regele ostrogot care a trimis la moarte persoanele cele mai de vază din oraş. Ce să mai spunem apoi despre intrigile şi invidia ce a pătruns în Biserică acolo unde, lângă regele arian, se acuzau unii pe alţii? Merita oare osteneala de a continua studiile B trebuie să se fi întrebat Benedict pentru ca apoi să se pună în slujba unor oameni corupţi?

Şi-a luat inima-n dinţi şi, împreună cu doica sa, s-a dus la Enfide, astăzi Affile, la circa 9 km de Subiaco, oaspete al parohului locului. Dar nu a rămas mult timp acolo; fără ştirea doicii, el a dispărut, retrăgându-se într-o grotă în mijlocul pădurilor de la Subiaco, în ceea ce astăzi se cheamă Peştera Sfântă. Pe atunci, nu avea nimic sacru, ci era doar un bârlog în mijlocul unor râpi. Norocul său a fost că un călugăr cu numele Romano l-a descoperit pe el şi bunele sale intenţii, l-a vizitat cu regularitate, dându-i sfaturile necesare şi ceva hrană.

Pentru Benedict au fost trei ani de meditaţie şi de rugăciune profundă. A avut momente puternice de ispite privind întoarcerea în mijlocul lumii sau renunţarea la castitate, ca semn al dăruirii sale totale lui Dumnezeu. Le-a depăşit cu ajutorul Celui Preaînalt, pe care l-a implorat prin rugăciuni continue susţinute de penitenţe foarte grele. Deşi Romano a menţinut secretul în privinţa ascunzătorii sale, a fost descoperit de păstorii de prin împrejurimi şi pacea din peştera sa a dispărut.

În scurt timp, mănăstirea din Vicovaro, o cetate nu foarte departe de Subiaco, l-a ales ca abate. Experienţa a fost dezastruoasă: acei călugări vicleni l-au voit pe Benedict ca superior numai pentru a face o figură frumoasă înaintea episcopului, care cerea o reformă serioasă a moravurilor lor deloc lăudabile, dar când şi-au dat seama că abatele, deşi tânăr, cerea ascultare, au încercat să-l otrăvească. Benedict, după ce a scăpat de acest pericol, s-a întors direct în locul său retras de la Subiaco.

Acolo se găseau însă mulţi tineri care, ca şi el, voiau să trăiască numai pentru Dumnezeu şi departe de vanităţile şi corupţia lumii. Foarte curând, a trebuit să pregătească pentru ei douăsprezece mici mănăstiri; în fiecare a pus câte un abate cu doisprezece călugări, în timp ce el îi supraveghea pe toţi şi se îngrijea într-un mod deosebit de novici. În acea perioadă, la Roma au venit doi fii de nobili, Maurus şi Placidus, care au ajuns colaboratorii săi.

Prezenţa acestor tineri deosebiţi în jurul lui Benedict a început să-l deranjeze pe preotul Fiorenzo, parohul locului, deoarece viaţa lor era o dojană continuă la adresa moravurilor sale. Nefericitul preot a reuşit să le facă imposibilă viaţa tinerilor călugări: profita de orice ocazie pentru a le arăta tinere stricate, cu singurul scop de a-i tulbura. Benedict s-a gândit bine să-şi schimbe locul, chiar şi pentru faptul că avea de realizat un proiect mai bun la Montecassino.

În timp ce se afla în drum spre noua destinaţie, alături de un grup format din cei mai curajoşi, a fost ajuns de un alt grup de călugări rămaşi la Subiaco, pentru a-l invita să se întoarcă din drum, deoarece Fiorenzo murise înmormântat sub dărâmăturile casei sale, care a căzut în timpul unui bal. Dar zarurile erau deja aruncate şi Benedict şi-a urmat drumul.

Un nou mijloc

Într-o zi, între anii 525 şi 529, el a luat în posesie acel pisc de munte situat între Lazio şi Campania, numit Monte di Cassino, prin raportare la oraşul ce se afla la picioarele sale. Pe acel loc rupestru, primit în dar nu ştim de unde, a voit să construiască cetatea de pe munte de care vorbeşte evanghelia.

Transformările ce s-au petrecut acolo prin opera lui Benedict ţin cu adevărat de miraculos. În jurul primelor construcţii ridicate deasupra ruinelor micilor temple păgâne, s-a dezvoltat foarte rapid acel model de abaţie care, înmulţindu-se în întreaga Europă, i-a dat acesteia un spirit creştin.

Pe bună dreptate e reţinut faptul că adevărata capodoperă a lui Benedict a fost Regula. Chiar dacă nu se ştie încă dacă redactarea care poartă acest nume a fost scrisă în totalitate de mâna sa, nimeni nu pune la îndoială că ea reflectă spiritul său genuin.

Ea nu este făcută pentru asceţii în căutare de un eroism excepţional, ci pentru toţi cei care vor să urmeze cu fidelitate extraordinara aventură a evangheliei în normalitatea vieţii cotidiene. Pentru aceasta, călugării săi B şi acest lucru valorează şi pentru sora sa, sfânta Scolastica, şi călugăriţele sale B nu se retrag în căsuţe izolate, cum se obişnuia în acele mănăstiri cu chilii separate din Orient, ci trăiesc în comuniune fraternă nu numai în timpul celebrărilor liturgice, dar şi la muncă, în refectoriu, în dormitoare comune. Ei observă tăcerea în locurile şi timpurile stabilite, dar şi conversează şi se instruiesc unul pe altul.

Benedict a gândit mănăstirea ca un loc unde se realizează pe deplin, atât cât este posibil pe pământ, împărăţia cerurilor. Călugării sunt oameni ce se supun în mod liber, “la şcoala slujirii divine”, sub conducerea înţeleaptă şi paternă a abatelui care trebuie să aibă de partea sa o lungă şi profundă experienţă a lucrurilor divine şi umane.

În mănăstire, timpul este împărţit cu înţelepciune între rugăciune şi muncă. Succesorii lui Benedict au creat expresia devenită celebră: ora et labora (“roagă-te şi munceşte”). Pentru călugăr, cartea studiosului sau a copistului, forja fierarului sau sapa lucrătorului la câmp sunt instrumente sacre pentru slujirea lui Dumnezeu. Călugării vor deveni maeştri ai tuturor artelor şi meseriilor, pentru ei şi pentru ceilalţi oameni.

Dacă, în majoritate, erau analfabeţi, ca şi oamenii obişnuiţi ai timpului, ei se instruiau ascultând în cor şi în refectoriu lecturile din Sfânta Scriptură şi din sfinţii părinţi; dacă proveneau din rândul populaţiei numite barbare prin cruzimea şi grosolănia lor, în mănăstire se modelau, devenind asemenea celorlalţi, mâncând la aceeaşi masă pâinea materială şi intelectuală.

Abatele era responsabil pentru viaţa creştină, având grijă de fiecare călugăr, înainte de toate, de acei copii care erau daţi de părinţii lor în speranţa că vor ajunge călugări. O instituţie ce trezeşte curiozitate în noi, cei moderni, dar pentru acele timpuri, era cu adevărat providenţială. Ce oportunitate mai bună pentru un tânăr decât să fie instruit într-un loc aşa de evoluat din punct de vedere social, iar din punct de vedere spiritual, aşa de elevat? Pe viitor, el putea alege între a rămâne în mănăstire sau a se întoarce în mijlocul lumii. Chiar şi în această a doua situaţie, deoarece dobândise o pregătire umană de invidiat, în raport cu ceilalţi din lume, avea o poziţie privilegiată.

Legea fundamentală ce trebuia să domnească în mod absolut între călugări era caritatea fraternă, aşa cum se citeşte în capitolele Regulii, care priveşte oficiul abatelui şi raporturile dintre călugări.

Rădăcina acestei trăiri împreună era rugăciunea şi cuvântul lui Dumnezeu. Nu numai rugăciunea comună, făcută în cor, dar şi aceea meditativă personală şi aceea pe care fiecare o putea repeta în mod liber la scurte intervale prin simple invocaţii. Cuvântul lui Dumnezeu, apoi, nu se limita numai la ascultarea plină de respect, dar era interiorizat pentru a-l întrupa în mod concret în comportamentul normal de fiecare zi. Acesta era sensul profund a ceea ce astăzi numim Lectio divina.

Faima de care se bucura Montecassino

Despre Montecassino se vorbea deja pretutindeni, şi personaje ilustre urcau la acest munte sfânt pentru a admira minunea şi pentru a vorbi cu Benedict. Veneau cetăţeni din Cassino, mulţi dintre cei care erau cufundaţi încă în păgânism şi se converteau; veneau de departe chiar şi episcopi importanţi, cum ar fi sfântul Sabin de Canossa, pe când era deja legat papal la Conciliul din Constantinopol, din 525, şi sfântul Gherman, episcop de Capua, prieten intim al lui Benedict, căruia i-a văzut sufletul urcând la cer în formă de glob de foc în noaptea în care el murea.

Pe muntele sacru a voit apoi să urce şi regele Totila, în timp ce călătorea de la Ravenna spre a cuceri Napoli. Pentru a cunoaşte drumul, l-a trimis mai înainte, simulând vizita regală, pe spătar (capul gărzii de corp), îmbrăcat în haine regale şi însoţit de trei conţi. Cei patru trecuseră deja de primul rând de ziduri ale mănăstirii şi se apropiau de al doilea, când de sus s-a auzit vocea abatelui care îi urmărea. Acesta, adresându-se lui Riggo, falsul rege, i-a spus: “Fiule, lasă-ţi acele haine, pentru că nu-ţi aparţin”. Descoperit şi speriat, nu a mai avut curajul să meargă înainte, şi toţi patru s-au întors la rege şi i-au relatat cele petrecute. Regele, care spunea că nu-i este frică nici de diavol, acum încă şi mai curios, s-a dus să se întâlnească cu sfântul.

Când a sosit înaintea lui, s-a trezit deodată în genunchi fără să vrea. Benedict l-a ridicat şi l-a condus în camera sa, unde, între patru ochi, i-a spus cu dezinvoltură: “În trecut ai comis multe crime. Şi acum drumul tău este semănat cu multe nelegiuiri. Este timpul să încetezi această viaţă ticăloasă. Tu vei lua Roma, vei trece şi la cucerirea Siciliei şi vei domni doar nouă ani, dar în al zecelea an te aşteaptă moartea”. Grigore povesteşte că regele a primit acolo o lecţie şi a devenit puţin mai uman, dar nu pentru prea mult timp.

“Paradisul” lui Benedict

S-a petrecut un eveniment cu adevărat extraordinar în viaţa acestui patriarh al monahismului, care nu a putut fi trecut sub tăcere. Nu numai pentru că el ne este prezentat de Grigore cel Mare, şi mărturia sa este demnă de toată încrederea, dar şi pentru că explică succesul pe care l-a avut peste veacuri spiritul benedictin. Îl prezentăm aici după o reconstituire a cardinalului Schuster[3].

“Era 29 octombrie 540, într-o zi frumoasă de toamnă, când la Montecassino a ajuns diaconul Servando. El era abatele Mănăstirii "San Sebastian" din Alatri - Era însoţit de câţiva călugări din mănăstireY Sfântul Grigore ne informează că Servando se distingea printr-o învăţătură spirituală deosebită. Se înţelege atunci prietenia sfântă care lega cele două mari suflete...

Discutând despre paradis şi despre Treimea Sfântă, cei doi abaţi au petrecut într-un climat sfânt acea zi blândă de toamnă. Înserându-se, Benedict le-a pregătit călugărilor oaspeţi paturile în dormitorul comun al mănăstirii: erau foarte obosiţi din cauza drumului; diaconului Servando, în schimb, i-a oferit propria cameră, situată la primul etaj al turnului. Acesta era ca un birou privat al sfântului, de unde o scară mobilă ducea la chilia de deasupra, unde el îşi avea dormitorul.

În timpul nopţii, pe când călugării dormeau adânc, sfântul patriarh a anticipat, singur, rugăciunea vigiliei. Dragostea faţă de natură, pe care o au marii prieteni ai lui Dumnezeu, l-a făcut şi pe Benedict să-şi spună rugăciunea la fereastră. Când, la diferite intervale de timp, îşi ridica ochii spre stele şi intra într-o dumnezeiască contemplaţie, sfântul simţea cum inima i se înflăcăra. Stătea la fereastră, deoarece în chilia lui strâmtă simţea de acum înainte că se sufocă. Pentru el, firmamentul înstelat era ca o perdea menită să ascundă Sfânta Sfintelor. La un moment dat, sufletul său s-a simţit purtat dincolo de acel văl, pentru a contempla faţă în faţă chipul Aceluia care locuieşte într-o lumină de nepătruns...“

Autorii mistici, începând cu Grigore cel Mare, au tratat îndelung şi pe larg despre natura acestei înălţări a sfântului.

Sfântul Bonaventura adaugă că Benedict, vizionarul, l-a contemplat atunci pe Dumnezeu, şi prin el a cunoscut totul[4]. Papa Urban al VIII-lea, într-o bulă cu privire la sfântul Benedict, afirma că sfântul, fiind încă pelerin pe acest pământ, a meritat să-l vadă pe Creatorul său şi toate lucrurile create prin el[5].

Rămânând la naraţiunea biografului (sfântul Grigore), adăugăm faptul că Benedict nu s-a referit la altceva decât că a văzut pământul întreg cufundat în marea lumină a Creatorului. Pentru a contempla această viziune, nu creaţia a fost cea care s-ar fi micşorat la nivelul mapamondului scolastic, ci sufletul său cufundat în Dumnezeu s-a dilatat la dimensiunile lumii, în aşa fel încât, într-o singură privire, a putut să contemple întreaga lume adunată înaintea sa şi, într-o simplă rază de lumină, întreaga operă divină din lumea creată.

Aici, trebuie să spunem că sfântul Benedict era în întregime pregătit şi întărit pentru acest fel înalt de comunicare mistică cu cerul, încât organismul său nu a cedat nici în faţa extazelor, nici a leşinurilor. El a rămas în picioare la fereastră, foarte conştient, încât l-a putut chema în mod repetat şi cu glas tare pe diaconul care dormea în camera de dedesubt, să vină şi el ca să contemple viziunea.

Glasul emoţionat al sfântului l-a deşteptat şi surprins pe Servando, care îl cunoscuse ca fiind întotdeauna calm şi echilibrat. A înţeles că trebuia să se fi întâmplat ceva extraordinar; astfel că, impresionat, s-a ridicat din patul său şi, urcând scara, a alergat la sfânt.

Acesta, aflându-se la fereastră, l-a invitat să privească lumina ce lumina cerul dinspre Capua, şi i-a povestit tot cea ce a observat. Şi a adăugat că tocmai atunci îngerii au ridicat la cer, în formă de glob de foc, sufletul mitropolitului Gherman.

Asemenea sfântului Paul, care, după răpirea sa în cer, trebuie să se fi simţit profund transformat în mintea şi voinţa sa, la fel, patriarhul de la Montecassino, după ce a contemplat într-o singură rază de lumină divină tot ceea ce se află sub Binele infinit, trebuie să fi început şi el o viaţă nouă. De acum, înţelegea realităţile umane în singura şi simpla lor cauză, care este Dumnezeu.

Sufletul său a crescut în Domnul, aşa cum bine explică sfântul Grigore: Răpit în Dumnezeu, mintea sa s-a lărgit şi a văzut în el, fără dificultate, întreaga creaţie. Viziunea a fost trecătoare, dar efectele nu se vor putea şterge vreodată din sufletul său.

În Regula sa, face referinţă tocmai la acest fel de intraductibilitate în limbajul uman a ceea ce simţea cu inima. Şi abatele de la Cassino a văzut, asemenea lui Paul, lucruri imposibil de relatat.

Nu este inutil de a releva cum sfântul Grigore, după această sublimă răpire a patriarhului, a impus urmarea admirabilei redactări a Regulii, aproape insinuând că acest codice a fost mai întâi contemplat în această lumină supranaturală şi apoi redactat pe foi de papirus.

După această experienţă, a crescut în sfântul Benedict nostalgia după cer. În timpul celor şapte ani cât a mai trăit, nu făcea decât să vorbească şi să suspine după paradis; în perioada următoare, alţi sfinţi contemporani făceau, în ciuda pericolelor, călătoria spre Montecassino, pentru a avea satisfacţia de a pregusta bucuriile cerului discutând cu părintele Benedict.

Din noaptea în care a contemplat lumina divină din cer, şi fizionomia sa a început să se schimbe Omul lui Dumnezeu avea aspectul senin şi o comportare îngerească. Părea înconjurat de o lumină supranaturală, aşa încât, deşi trăia încă pe pământ, cu inima era deja în ceruri.

Dacă Benedict a fost favorizat de o viziune cerească, aceasta nu s-a întâmplat pentru a premia virtuţile sale eroice sau pentru a satisface curiozitatea sa intelectuală; carisma sa trebuia să aibă tăria de a reproduce în mănăstire viaţa cerească şi să contribuie la restabilirea armoniei în lumea creată.

Fecioara Scolastica

Între personajele ce urcau pentru a-l vizita pe Benedict, era una pe care el o primea cu o specială afecţiune, deoarece, mai mult decât oricare altul, îi înţelegea mai bine carisma: sora sa, Scolastica. Ea, care conducea o mănăstire de fecioare lângă munte, o dată pe an, mai înainte de a începe Postul Mare, îl vizita pe fratele ei, care, cu lumina sa, îi umplea inima.

De câte ori au vorbit despre paradisul pe care el îl contemplase!? Şi Scolastica îl asculta, îl înţelegea mai bine decât toţi călugării, ba chiar părea ca ea însăşi să vadă ceea ce fratele ei îi povestea. În timpul ultimei vizite, deşi coborâse seara, nu a voit să plece şi l-a constrâns pe fratele ei să rămână împreună pentru a-i povesti şi mai multe, deoarece, prin rugăciunea ei, a făcut să se dezlănţuie o furtună, care l-a împiedicat pe Benedict să se întoarcă în mănăstire.

Câteva zile mai târziu, sfântul contempla sufletul feciorelnic al surorii Scolastica urcând la cer ca o porumbiţă, şi i-a trimis pe călugării săi să-i ia trupul şi să-l depună în mormântul pe care îl pregătise pentru ea. Nu a trecut mult timp şi, la 21 martie 546, şi Benedict se odihnea alături de sora sa.

Celor care voiau să ştie mai mult, sfântul Grigore le dădea celor din timpul său acest sfat: “Dacă vreunul doreşte să cunoască trăirile şi viaţa sfântului mult mai bine, poate descoperi în Regulă toată învăţătura sa, pentru că omul lui Dumnezeu nu a învăţat nimic altceva decât ceea ce a trăit”[6].