Ca lumina unui far
De Mario Grech
Publicăm mari fragmente din reflecţia despre exortaţia apostolică Amoris laetitia pe care zilele trecute episcopul de Gozo a făcut-o în prezenţa preoţilor diecezani.
Aşa cum a observat Papa Francisc, nu suntem într-o epocă de schimbare, ci într-o schimbare de epocă. În faţa noilor situaţii care se înmulţesc, suntem chemaţi să înfruntăm provocări şi noi probleme, şi adesea, ca preoţi, ne dezorientăm pentru că nu avem răspuns; unii se simt ca un peşte scos din apă, deci se dau înapoi, în timp ce alţii oferă "păpică", încălzită, care nu mai are prospeţime. Toate acestea sunt valabile în privinţa vieţii de cuplu şi a familiei.
Prin intermediul ultimelor două sinoade ale episcopilor - punctele de vedere mai semnificative ale majorităţii calificate a părinţilor sinodali se reflectă foarte bine în Amoris laetitia - Biserica a făcut în aşa fel încât teologia sa, îndeosebi teologia morală catolică, să nu fie "o morală rece de birou" sau "de muzeu", cu atât mai puţin "teologie care priveşte de sus istoria", ci "teologie din stradă" sau "din prima linie". Şi când spun "teologie din stradă" nu vreau să spun că teologia trebuie să fie burniţă, ci o teologie care să fie mai sensibilă la realitatea de astăzi.
Cu puţin înainte de publicarea exortaţiei apostolice, cardinalul Lorenzo Baldisseri, secretar general al sinodului, ne-a scris o scrisoare, cu care ne comunica faptul că scopul acestui document nu este de a schimba doctrina, ci "a recontextualiza" doctrina în slujba activităţii pastorale a Bisericii. Doctrina este interpretată în relaţie cu kerygma creştină şi în lumina contextului pastoral, în care este aplicată doctrina, deşi rămâne clar că suprema lex este salus animarum. Necesitatea de a fi cu urechile deschise şi cu picioarele pe pământ nu este numai motivată de necesitatea de a şti ceea ce îndură persoanele, ci şi de a ne da seama de ceea ce Duhul lui Dumnezeu spune în istoria lor.
Conceptul de "nouă contextualizare" are şi o semnificaţie teologică. Era un termen folosit de Hans Urs von Balthasar în cartea sa Complexul antiroman (1974) când vorbea despre colegialitate; înţelegea că o astfel de afirmaţie doctrinală deja definită ar trebui să fie integrată într-o totalitate mai amplă. Făcând referinţă la această exortaţie apostolică, Papa ne invită să începem să privim doctrina şi practica despre căsătorie şi familie în optica milostivirii. Pentru că una este a propune tot "pachetul teologico-pastoral" cu privire la căsătorie şi familie în contextul în care Dumnezeu este marele inchizitor şi alta este dacă acelaşi pachet este oferit în contextul în care Isus este Faţa milostivirii Tatălui.
În exortaţie există diferite pasaje care demonstrează că Papa propune milostivirea divină ca principiu hermeneutic al reflecţiei teologice şi pastorale. În timp ce teologii sunt cei care continuă să aprofundeze reflecţia teologică pentru că "nu toate discuţiile doctrinale, morale sau pastorale trebuie să fie rezolvate cu intervenţii ale magisteriului" (3), îmi dau seama că practica pastorală influenţează asupra tuturor lucrătorilor pastorali, în special asupra noastră a preoţilor în slujirea noastră ca duhovnici care lucrează în acest "câmp de război". Celor care preferă o "pastoraţie mai rigidă care nu dă loc vreunei confuzii", le voi spune împreună cu Papa că "Isus vrea o Biserică atentă la binele pe care Duhul îl răspândeşte în mijlocul fragilităţii: [vrea ] o Mamă care, chiar în momentul în care exprimă clar învăţătura sa obiectivă, nu renunţă la binele posibil, deşi riscă să se murdărească de noroiul de pe drum" (308).
Deci, cum trebuie să ne comportăm cu aceia care au iubirea lor rănită şi au dorinţa de a-l vedea pe Isus? Direcţia ne-o dă Papa îndeosebi la capitolul al optulea al exortaţiei. Şi din moment ce a fost cineva care a încercat să dea o interpretare greşită a acestei abordări pastorale, simt responsabilitatea de a împărtăşi cu voi ceea ce este magisteriul Bisericii astăzi în această privinţă, mereu în continuitate cu tradiţia Bisericii, neschimbând nimic în doctrină şi în morală. El ne furnizează o nouă "disciplină pastorală" însufleţită de milostivire şi aş vrea ca să fie aplicată în dieceza noastră.
Pastoraţia noastră trebuie să se poată baza pe patru acţiuni: primire, însoţire, discernământ şi integrare. Aceasta este atitudinea pastorală pe care trebuie s-o arătăm la toţi şi la toate familiile, împreună cu acele familii rănite. Papa scrie: "Divorţaţilor care trăiesc o nouă unire, este important să li se facă să simtă că sunt parte a Bisericii, că «nu sunt excomunicaţi» şi nu sunt trataţi ca atare, pentru că formează mereu comuniunea eclezială. Aceste situaţii cer un discernământ atent şi o însoţire de mare respect, evitând orice limbaj şi atitudine care să-i facă să se simtă discriminaţi şi promovând participarea lor la viaţa comunităţii. A se îngriji de ei nu este pentru comunitatea creştină o slăbire a credinţei sale şi a mărturiei sale cu privire la indisolubilitatea matrimonială, dimpotrivă ea exprimă tocmai în această grijă caritatea sa" (243). Pe de altă parte reafirmă: "Biserica trebuie să însoţească cu atenţie şi grijă pe fiii săi mai fragili, marcaţi de iubirea rănită sau pierdută, dăruind din nou încredere şi speranţă, ca lumina farului dintr-un port sau a unei făclii purtate în mijlocul oamenilor pentru a-i lumina pe cei care au rătăcit drumul sau se află în mijlocul furtunii. Să nu uităm că adesea munca Bisericii se aseamănă cu aceea a unui spital de campanie" (291).
Papa îşi însuşeşte şi logica integrării, chiar şi faţă de acei creştini care convieţuiesc sau care au asumat numai angajamentul căsătoriei civile. "Toate aceste situaţii trebuie înfruntate în manieră constructivă, încercând să fie transformate în oportunităţi de drum spre plinătatea căsătoriei şi a familiei în lumina Evangheliei. Este vorba de a le primi şi a le însoţi cu răbdare şi delicateţe" (294). Aceste persoane nu putem continua să le ajutăm pur şi simplu aplicând normele generale la situaţiile lor ca şi cum am arunca în ele cu pietre (cf. 305), nu putem "să rezolvăm totul aplicând normative generale sau trăgând concluzii excesive din câteva reflecţii teologice" (2).
Papa Francisc, în timp ce întemeiază această temă delicată, dar necesară, pe o intuiţie a sfântului Toma de Aquino, spune că "este meschin să ne oprim ca să luăm în considerare numai dacă acţiunea unei persoane răspunde sau nu unei legi sau unei norme generale, pentru că acest lucru nu este suficient pentru a discerne şi a asigura o fidelitate deplină faţă de Dumnezeu în existenţa concretă a unei fiinţe umane. Rog cu căldură să ne amintim mereu ceea ce învaţă sfântul Toma de Aquino şi să învăţăm să asimilăm asta în discernământul pastoral: «Deşi în lucrurile generale există o anumită necesitate, cu cât se coboară mai mult la lucrurile particulare, cu atât se găseşte mai mult nedeterminare. [...] În domeniul practic nu este egal pentru toţi adevărul sau norma practică referitor la particular, ci numai referitor la ceea ce este general; şi la cei care acceptă în cazurile particulare una şi aceeaşi normă practică, aceasta nu este la fel cunoscută de toţi. [...] Şi cu atât mai mult creşte nedeterminarea cu cât se coboară mai mult în particular». Este adevărat că normele generale prezintă un bine care nu trebuie niciodată lipsit de respect nici neglijat, dar în formularea lor nu pot cuprinde absolut toate situaţiile particulare. În acelaşi timp trebuie spus că, tocmai din acest motiv, ceea ce face parte dintr-un discernământ practic în faţa unei situaţii particulare nu poate să fie ridicat la nivelul unei norme. Acest lucru nu numai că ar da loc unei cazuistici insuportabile, ci ar pune în pericol valorile care trebuie păstrate cu atenţie specială" (304).
Pentru mine acesta este un paragraf fundamental din exortaţia apostolică pentru că marchează trecerea de la morala normativă la una personalistă. Legile folosesc mereu deşi rămâne valoarea lor pedagogică, formularea lor sau exigenţele lor obiective singure, nu întotdeauna sunt suficiente pentru a pune în relaţie persoana cu Dumnezeu. Ca ajutor dat persoanei pentru ca alegerile sale să nu fie decizii subiective sau simplă adaptare la circumstanţe, Biserica propune discernământul. Exercitarea discernământului confirm cât de mult istoria sau contextul fiecărei persoane sunt factori determinanţi pentru a ajunge să găsească ceea ce este voinţa lui Dumnezeu.
Exortaţia apostolică susţine că doi agenţi sunt "obligaţi" să facă acest discernământ în faţa acelor situaţii în contrast cu căsătoria creştină (293, 222). Există "discernământul pastoral" care revine păstorilor de suflete şi există un "discernământ personal" pe care persoana implicată în aceste situaţii trebuie să-l facă pentru a vedea care sunt responsabilităţile sale morale. Este clar: aceasta este pedagogia exerciţiilor spirituale ale sfântului Ignaţiu de Loyola, o metodă care-l ajută pe cel care stă în discernământ pentru a descoperi voinţa lui Dumnezeu pentru el însuşi. Acest discernământ se poate face în forul intern dar ne-sacramental, sau în forul intern sacramental. De mai multe ori începe în forul intern ne-sacramental şi apoi ajunge la sacramentul reconcilierii.
În aceste cazuri preoţii au obligaţia de a însoţi persoanele interesate în parcursul de discernământ. "Este vorba despre un itinerar de însoţire şi de discernământ care "orientează aceşti credincioşi la conştientizarea situaţiei lor în faţa lui Dumnezeu. Colocviul cu preotul, în for intern, colaborează la formarea unei judecăţi corecte despre ceea ce împiedică posibilitatea unei participări mai depline la viaţa Bisericii şi despre paşii care pot s-o favorizeze şi s-o facă să crească" (300).
Ca regulă generală, cei care sunt divorţaţi şi recăsătoriţi nu pot să primească sacramentele; însă pentru Papa "din cauza condiţionărilor sau factorilor atenuanţi, este posibil ca, într-o situaţie obiectivă de păcat - care să nu fie subiectiv vinovată sau care să nu fie vinovată în mod deplin - se poate trăi în harul lui Dumnezeu, se poate iubi şi se poate şi creşte în viaţa de har şi de caritate, primind în acest scop ajutorul Bisericii" (305). În unele cazuri "ar putea să fie şi ajutorul Sacramentelor. Pentru aceasta, le amintesc preoţilor că scaunul de spovadă nu trebuie să fie o sală de tortură ci locul milostivirii Domnului. La fel semnalez că Euharistia nu este un premiu pentru cei perfecţi, ci un remediu generos şi un aliment pentru cei slabi" (305, nota 351).
În asta nu este nimic nou pentru că după morala tradiţională, precum şi după praxis confessarii a sfântului Alfons Maria de Liguori, "prin dezlegare nu se poate cere de la penitentul căit mai mult decât poate el să dea". Există circumstanţe în care, pentru a da dezlegare, duhovnicul nu poate să ceară de la penitent să părăsească o situaţie în care există un grav risc moral dacă se traduce în lezare gravă faţă de sine însuşi sau faţă de persoane de care este responsabil. De fapt, se vorbea despre occasio proxima et necessaria peccandi. Într-o situaţie în care penitentul are o conştiinţă sustenabilă obiectiv, este posibil pentru duhovnic să dezlege şi să admită la Euharistie, chiar dacă duhovnicul este conştient că are în faţa sa un comportament care pentru Biserică este o dezordine obiectivă.
Exortaţia apostolică determină că discernământul trebuie să fie făcut conform învăţăturii Bisericii şi orientărilor episcopului local. Asta asigură că magisteriul Bisericii va continua să fie călăuză. Nimeni nu poate spune că acceptăm subiectivismul moral sau că am pus deoparte poruncile. Aşa cum sublinia Maurizio Gronchi, chiar în document există o listă de şase criterii (cf. 300): cercetarea cugetului cu momente de reflecţie pentru ca unul să recunoască responsabilităţile sale şi, dacă are vină, să se căiască ("O reflecţie sinceră poate întări încrederea în milostivirea lui Dumnezeu care nu este negată nimănui"); a examina propria responsabilitate de părinţi văzând cum s-a comportat cu copiii săi când s-a rupt căsătoria; a vedea dacă au existat tentative de reconciliere şi dacă situaţia este ireversibilă; a cerceta dacă a exista caritate şi dreptate cu partenerul şi cu copiii; a evalua efectul pe care-l poate avea noua relaţie asupra restului familiei şi a comunităţii; a-şi da seama de efectul pe care-l lasă această nouă relaţie asupra celor care se pregătesc pentru căsătorie.
Sunt convins că prin intermediul lui Amoris laetitia Papa Francisc ne oferă un cadru teologic, moral şi pastoral capabil să ne facă să continuăm a încredinţa Evanghelia familiei şi în acelaşi timp consemnăm şi ceea ce a dorit Congregaţia pentru Doctrina Credinţei în 1973: "Cât priveşte admiterea la sacramente, Ordinariii locului, pe de o parte, să invite la respectarea disciplinei Bisericii în vigoare şi, pe de altă parte, să facă în aşa fel încât păstorii de suflete să aibă o grijă deosebită faţă de cei care trăiesc într-o unire iregulară, aplicând în soluţionarea acestor cazuri, în afară de alte mijloace juste, practica aprobată a Bisericii în forul intern".
(După L'Osservatore Romano, 7 iulie 2016)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
