„Doamne, nu există morți, există numai vii, aici, pe acest pământ și pe lumea cealaltă. Știu: moartea e o realitate, Doamne. Dar e numai un minut, o clipă, o secundă, un pas, un pas din finit în infinit, un pas din timp în veșnicie. [...] Doamne, morții mei sunt foarte aproape de mine, sunt sigur că trăiesc aici în umbră; nu-i pot vedea cu ochii mei, căci au abandonat învelișul lor de carne la fel cum renunță omul la o haină veche, demodată. Iar sufletul lor eliberat de trup, nu mai dă semne de viață. Dar în tine, Doamne, le aud glasul care mă cheamă, îi văd cum îmi fac semn, și aud cum îmi dau sfaturi, căci acum îmi sunt mult mai apropiați. Cândva, se atingeau trupurile noastre, dar nu și sufletele. Acum, când Te întâlnesc pe Tine, îi întâlnesc pe ei, când Te privesc pe Tine, îi privesc pe ei, îi port și pe ei atunci când Te port pe Tine, îi iubesc și pe ei când Te iubesc pe Tine. O, morții mei, veșnic vii, care trăiți în mine, ajutați-mă ca, în această scurtă viață pământească, să învăț secretul vieții veșnice.”
(Michel Quoist)