E Sărbătoare. „Să celebrăm cu bucurie solemnitatea sfântului Petru, cel dintâi dintre apostoli, şi a sfântului Pavel, învăţătorul popoarelor căci ei ne-au predicat Evanghelia lui Cristos”. Sfinţii Petru şi Pavel sunt cinstiţi în toată Biserica încă din secolul al II-lea ca martori eminenţi ai credinţei apostolice. Sărbătoarea lor a fost introdusă în calendarul liturgic roman chiar mai înainte de cea a Crăciunului. La Roma, începând din secolul al IV-lea, în ziua de 29 iunie se oficiau trei liturghii: una la altarul bazilicii Sfântul Petru în Vatican, alta în bazilica Sfântul Paul din afara zidurilor iar a treia în catacombele Sfântului Sebastian de pe Via Appia, unde trupurile celor doi apostoli au rămas ascunse câtva timp de teama profanării de către invadatori. Cântarea de preamărire adusă lui Dumnezeu la începutul Liturghiei sărbătorii constituie un elogiu pentru ei şi stă la baza reflecţiei noastre: „Aceştia sunt apostolii care în viaţa pământească au dat rodnicie Bisericii prin sângele lor, au băut paharul Domnului şi au devenit prietenii lui Dumnezeu”.
1. Biserica este apostolică
Prin comemorarea liturgică a acestor doi mari apostoli ai lui Isus Cristos mărturisim un adevăr din Crezul creştin: Biserica este una, sfântă, catolică şi apostolică. Recunoaştem şi mărturisim public că suntem creştini pentru că aparţinem Bisericii iar la temelia Bisericii se află credinţa apostolilor. Credinţa creştină se întemeiază pe fapte ascultate în locuri şi timpuri precise. Credem în Isus din Nazaret, mort şi înviat, aşa cum au mărturisit şi transmis cei care l-au văzut şi auzit, au umblat cu el şi l-au întâlnit viu după învierea din morţi. Petru şi Pavel sunt coloanele Tradiţiei creştine. Petru „stânca” pe care Cristos a întemeiat Biserica sa (cf. Mt 16,16). Pavel, fariseul devenit apostol itinerant al lui Isus pe care l-a întâlnit pe drumul Damascului. Numele lor îi întruchipează pe toţi apostolii, uniţi în predicare şi în martiriu pentru a vesti Evanghelia „până la marginile pământului”.
2. Petru, pescarul devenit „stâncă”
Simon din Galileea era un pescar originar din Betsaida (Lc 5,3; In 1,44), care mai târziu s-a stabilit în Cafarnaum (cf. Mc 1,2 1.29). Fratele său Andrei l-a introdus pe urmele lui Isus (In 1,42), dar este probabil ca Simon să fi fost pregătit la această întâlnire de către Ioan Botezătorul. Isus îi schimbă numele de Simon şi îl numeşte „Cefa”, sau „Piatră” (de unde numele de Petru). L-a găzduit pe Isus în casa din Cafarnaum la începuturile activităţii publice. Aleargă la mormântul lui Isus, după ce femeile au dat de ştire că l-au găsit gol (cf. In 20,6 şi Lc 24,12). Cristos însuşi îl provoacă pe malul lacului să-i confirme iubirea într-un dialog cu nuanţe misterioase. Tot atunci Cristos îi încredinţează misiunea specifică „de a paşte oile” sale. Martor al schimbării lui Isus la faţă şi al învierii din morţi, Petru va trebui „să-i întărească în credinţă pe fraţii săi” (cf. Lc 22,32). Îl găsim pe apostolul Petru îndeplinind un rol special în viaţa primei comunităţi din Ierusalim. Va trebui să fie impulsionat de Pavel şi de Spiritul Sfânt să deschidă şi să extindă predicarea Evangheliei şi la păgâni (cf. Fap 10). Fără îndoială, rolul său de conducere este recunoscut de toate textele Noului Testament. Acest rol i-a fost recunoscut şi de apostolul Pavel şi este confirmat de scrierile Părinţilor Bisericii care văd în Petru „temelia Bisericii”. Cu toate slăbiciunile sale (ne gândim la faptul tăgăduirii lui Isus în timpul procesului), în ciuda îndoielilor şi nesiguranţei cu privire la observarea legii lui Moise de către primii creştini, a fost „piatra” edificiului viu ce se zidea în jurul lui, cuprinzând iudei şi greci, comunitatea de viaţă şi credinţă în Cristos care este Biserica.
3. Pavel, apostol itinerant
Alături de Petru se află un alt nume: Pavel, originar din Tarsul Ciliciei. Un personaj extraordinar, inteligent şi pasionat de Cristos, cum reiese din scrierile sale. Impulsiv şi profund în gândire a fost de-a dreptul „capturat” de Cristos înviat, cum el însuşi mărturiseşte. S-a simţit mânat lăuntric să-l predice numai pe Isus Cristos şi „pe acesta răstignit”. A pus în centrul predicii sale acea Evanghelie pe care el însuşi a primit-o de la ceilalţi apostoli între anii 35-36 în urma unui fapt personal extraordinar trăit pe drumul Damascului. A întruchipat idealul creştinului ca unul în care trăieşte Cristos personal şi căruia îi aparţine: „Nu mai trăiesc eu ci Cristos este cel care trăieşte în mine”, spune despre sine Pavel şi conclude: „Pentru mine a trăi este Cristos”. În cele trei călătorii misionare a întemeiat numeroase comunităţi creştine. Întors la Ierusalim, a fost arestat şi într-o a patra călătorie dus prizonier la Roma, unde după câţiva ani a murit împreună cu Petru. Testamentul spiritual al lui Pavel, reprodus de Luca în cartea Faptele Apostolilor (c. 20) în timp ce salută bătrânii din Milet şi ceea ce el însuşi sau un ucenic al său scrie în a doua epistolă către Timotei, ne fac să întrevedem sfinţenia sa şi sensibilitatea sufletului său.
4. Sf. Petru a băut paharul Domnului
Cartea Faptele Apostolilor, povestind începuturile Bisericii, dedică lui Petru primele 12 capitole iar de la următorul îl introduce în scenă pe apostolul Pavel. Persoanei şi activităţii sale misionare îi este dedicată partea a doua a cărţii. Fragmentul despre eliberarea minunată a lui Petru este încadrat în sărbătoarea Paştelui ebraic. Autorul face un paralelism între moartea şi învierea lui Isus şi arestarea lui Petru urmată de eliberarea din închisoare de către îngerul trimis de Dumnezeu. „În zilele acelea, regele Irod Agripa a început să-i prigonească pe unii membri ai Bisericii. L-a ucis cu sabia pe Iacob, fratele lui Ioan. Când a văzut că acest lucru e pe placul iudeilor, a dat ordin să fie arestat şi Petru. Aceasta era în săptămâna Paştelui. Aşadar, l-a prins şi l-a aruncat în închisoare, punându-l sub paza a patru grupe de câte patru ostaşi. Avea de gând ca după sărbătoarea Paştelui să-l scoată în faţa poporului, spre a fi judecat. Aşadar, Petru era păzit în închisoare; în acest timp însă Biserica se ruga fără încetare pentru el lui Dumnezeu. Irod era pe punctul de a-l scoate în faţa poporului, pentru a fi judecat. Cu o noapte mai înainte, Petru dormea între doi soldaţi, legat cu două lanţuri iar în faţa uşii santinelele păzeau închisoarea. Dintr-o dată a apărut un înger al Domnului şi o lumină a strălucit în celulă. Îngerul a lovit coasta lui Petru, l-a trezit şi i-a zis: "Scoală-te repede!" Atunci lanţurile i-au căzut de pe mâini. Îngerul i-a zis: "Îmbracă-te şi ia-ţi sandalele!" Şi Petru a ascultat. Îngerul i-a mai spus: "Pune-ţi mantia şi urmează-mă!" Îngerul a ieşit iar Petru l-a urmat, fără să ştie că ceea ce făcea îngerul era adevărat; credea că este o vedenie. Au trecut de primul post de gardă, de al doilea şi au ajuns la poarta de fier care dădea spre oraş. Aceasta s-a deschis singură în faţa lor. O dată ieşiţi afară au trecut într-o stradă, apoi, dintr-o dată, îngerul l-a părăsit. Atunci Petru, venindu-şi în fire, a zis: "Acum ştiu cu adevărat că Domnul l-a trimis pe îngerul său, care m-a scăpat din mâinile lui Irod şi de soarta pe care mi-o dorea poporul iudeu" (Fap 12,1-11). Perspectiva eliberării lui Petru depăşeşte cazul său particular dezvăluind modul de a lucra al lui Dumnezeu în istorie: Domnul îi eliberează pe prietenii săi.
5. A băut paharul Domnului şi apostolul Pavel
Lectura a doua este luată din a doua Scrisoare a Sfântului Pavel către Timotei. Fragmentul este cunoscut ca testamentul spiritual al Sfântului Pavel care foloseşte imagini din întrecerile sportive şi din călătoria pe marea vieţii: „Preaiubitule, eu sunt deja oferit ca jertfă, clipa plecării mele a sosit. Am luptat lupta cea bună, am alergat şi am ajuns la ţintă, mi-am păstrat credinţa. De acum nu-mi rămâne decât să primesc cununa învingătorului, pe care Domnul, judecătorul cel drept, mi-o va da în ziua aceea, şi nu numai mie, ci şi tuturor acelora care aşteaptă cu dragoste arătarea lui în mărire. Domnul mi-a stat alături; el m-a întărit ca să vestesc până la capăt evanghelia şi s-o audă toate popoarele păgâne: aşa am scăpat de gura leului. Domnul mă va scăpa şi pe mai departe de orice rău, mă va mântui şi mă va conduce la împărăţia cerească. Lui să-i fie mărire în vecii vecilor. Amin” (2Tim 4,6-8.17-18).
6. Cununa martirilor
Amândoi apostolii au primit cununa martirilor pentru Cristos, la Roma, în timpul persecuţiei declanşate de împăratul Nero, devenind cu adevărat prieteni ai lui Dumnezeu. Potrivit tradiţiei, Petru a fost răstignit pe colina Vatican în anul 64. A fost crucificat cu capul în jos din respect faţă de moartea Domnului. Pavel, fiind cetăţean roman, nu a fost ucis prin răstignire dar prin tăierea capului la locul numit „ad Aquas Salvias” pe Via Ostiense, în jurul anului 67. Şi astăzi situl sacru se numeşte „Le Tre Fontante”, după străvechea tradiţie potrivit căreia în timpul decapitării s-au format trei izvoare în locurile atinse de capul apostolului.
7. Petru şi Pavel
Două nume care de-a lungul secolelor personifică întreaga Biserică în tradiţia ei neîntreruptă; datorită propovăduirii lor „Domnul a dat Bisericii pârga credinţei creştine”. Împreună au dat rodnicie Bisericii zidite pe temelia credinţei în Cristos Fiul lui Dumnezeu. Acestor doi primi maeştri ai credinţei s-a ajuns chiar să li se facă „mărturisirea” păcatelor în actul „Confiteor”, recunoscând astfel în ei Biserica istorică. Nu numai pentru Biserica Romei, ci şi pentru Bisericile Orientale cei doi „fraţi”, „corifei ai apostolilor” reprezintă un sinonim pentru întregul colegiu apostolic. Şi astăzi, Papa şi colegiul episcopilor invocă autoritatea sfinţilor apostoli Petru şi Pavel atunci când prin actele oficiale intenţionează să stabilească legătura Tradiţiei cu izvorul ei care este cuvântul lui Dumnezeu. Numai prin ascultarea acestui cuvânt în Spiritul Sfânt Biserica poate fi desăvârşită în dragoste în unire cu Papa, cu episcopii şi preoţii şi întregul popor răscumpărat de Domnul.
8. Petru, primul dintre apostoli
Petru care, prin descoperire divină, a recunoscut în Isus pe Mesia, Fiul Dumnezeului Celui Viu, este piatra pe care Cristos a zidit Biserica sa şi căruia i-a dat cheile împărăţiei cerurilor, i-a încredinţat cârma Bisericii după înălţarea la cer. În privinţa poziţiei lui Petru, în Evanghelii sunt două expresii solemne adresate de Isus lui Simon căruia i-a schimbat numele în Chefa, adică Petru: „Pe această piatră voi zidi Biserica mea” (Mt 16,18) şi „Paşte oile mele” (In 21,15-19). Se poate discuta despre sensul autorităţii şi extinderii acestei misiuni, dar nu se poate pune la îndoială că, în baza atestării din Evanghelii, amândouă frazele au fost adresate de Isus lui Petru, şi numai lui.
9. Întemeiaţi pe credinţa apostolilor
„Biserica este apostolică deoarece este întemeiată pe apostoli, în sensul că a fost şi rămâne zidită pe "temelia apostolilor" (Ef 2, 20), martori aleşi şi trimişi în misiune de Cristos însuşi; ea păstrează şi transmite, cu ajutorul Duhului care locuieşte în ea, învăţătura, tezaurul, cuvintele sănătoase auzite de la apostoli. Până la întoarcerea lui Cristos, ea continuă să fie învăţată, sfinţită şi călăuzită de apostoli prin urmaşii lor în misiunea pastorală: colegiul episcopilor, "asistaţi de preoţi, în unire cu succesorul lui Petru, păstorul suprem al Bisericii (CBC 857).
10. Aceeaşi mărire în ceruri, aceleaşi laude pe pământ
Prezentarea concisă dar esenţială a Sfinţilor Petru şi Pavel este oferită de prefaţa Liturghiei: „Petru a fost cel dintâi care a mărturisit credinţa în Cristos şi, adresându-se fiilor lui Israel, a alcătuit prima comunitate creştină; Pavel a pus în lumină misterul mântuirii şi a predicat Evanghelia, popoarelor păgâne. Amândoi apostolii au muncit, fiecare cu darul primit, ca să strângă la un loc unica familie a lui Cristos, iar acum, uniţi în aceeaşi mărire în ceruri, primesc pe pământ, din partea poporului creştin, aceleaşi laude”. Cuvântul şi pilda apostolilor Petru şi Pavel, devotamentul lor pentru vestirea Evangheliei să ne sugereze tuturor forme de mărturie grăitoare a credinţei în Cristos pentru care ei şi-au dat viaţa.
11. Rugăciunea sărbătorii
Doamne Dumnezeul nostru, tu ne dai în această zi bucuria de a-i sărbători pe sfinţii Petru şi Pavel: fă ca Biserica ta să urmeze necontenit învăţătura apostolilor, prin care am primit credinţa.
(Radio Vatican – Anton Lucaci, material omiletic de marţi 28 iunie 2016)
