Dacă Bioetica ar fi un organism viu, pulsul ei ar fi de la minus infinit la plus infinit (-∞ la + ∞), iar dacă ar fi un înger, probabil ar fi un heruvim. Fără a intra în teorii matematice, filosofice sau teologice complexe, am asociat bioeticii „ştiinţifice” un organism viu pentru că ar îmbina misterul existenţei şi materialitatea ei măsurabilă (redată printr-un puls măsurabil şi în acelaşi timp imprevizibil), iar bioeticii „metafizice” i-am pus masca unui heruvim tocmai pentru a reda ideea de „păzitor al cunoaşterii”, misiune atribuită acestei fiinţe spirituale înaripate.
Fără a fi nevoie să reluăm sub lupa microscopului sau să filtrăm prin înţelepciunea spiritului întreaga istorie a bioeticii, suntem convinşi că bioetica este un exemplu aproape perfect al misterului existenţei umane: este una, dar în acelaşi timp sunt mai multe (unii spun că există o singură bioetică, alţii că există mai multe); este măsurabilă, dar în acelaşi timp pare a fi infinită; este logică, dar uneori incomprehensibilă; este materială, dar în acelaşi timp devine spirituală.
Bioetica este un organism material şi spiritual deopotrivă: are un „trup” aparent măsurabil, dar în acelaşi timp pare să aibă şi un „suflet” care ne dereglează simţurile amorţite de lumea pseudo-ştiinţifică în care trăim.
Viaţa, lumea, nu este doar ştiinţă, aşa cum nu este nici doar metafizică. De ce bioetica ar trebui să fie ori „ştiinţifică” ori „metafizică”? Războiul între ştiinţă şi metafizică este unul fals, la fel cum este războiul între bioetica „ştiinţifică” şi bioetica „metafizică”.
de Andrei-Claudiu Hrişman
