(1412-1431)
fecioară
O tânără fată de treisprezece ani, Ioana d’Arc din Domremy, în timp ce se ruga în bisericuţa sărăcăcioasă a satului, aude glasuri tainice care o trimit să elibereze pământul Franţei, ajuns în mare parte sub stăpânirea englezilor. După patru ani, guvernatorul provinciei din care făcea parte, căruia Ioana i-a descoperit ceea ce i se întâmplă, se duce cu ea la prinţul moştenitor, viitorul rege Carol al VII-lea. Acesta constată cu uimire că tânăra ţărancă ştie lucruri foarte secrete, pe care numai cerul i le-ar fi putut descoperi; la început neîncrezător, în cele din urmă, ajunge la convingerea că Ioana este trimisă de Dumnezeu şi-i încredinţează comanda trupelor ce asediau oraşul Orleans. Tânărul şi neobişnuitul „comandant” începe prin a introduce o disciplină severă în armată, sancţionând grav actele de imoralitate şi de insultare a numelui lui Dumnezeu. În scurt timp, aproape întreg teritoriul este eliberat şi Carol este încoronat, la Reims, ca rege al Franţei. Gelos pe imensa popularitate a Ioanei, tânărul rege cere încheierea unui armistiţiu cu englezii. Convinsă că o astfel de împăcare anulează eforturile şi victoriile armatei franceze, plină de indignare, Ioana reîncepe lupta împreună cu puţinii ostaşi rămaşi alături de ea. Se pune la cale o ambuscadă şi ea cade în mâinile contelui de Luxemburg, care o predă englezilor, în schimbul unei sume de răscumpărare ca pentru un rege. Acum trebuia dovedit în faţa justiţiei că Ioana era, de fapt, o vrăjitoare şi, prin urmare, Carol al VII-lea era un uzurpator, deoarece ajunsese rege prin „maşinaţiunile diabolice ale unei vrăjitoare”. Doar judecătorii bisericeşti aveau dreptul să se ocupe de astfel de cazuri. Episcopul Cochon s-a oferit să ducă la capăt această intrigă politică. Ioana nu recunoaşte legitimitatea procesului şi apelează la Roma. Împotriva legilor bisericeşti, tânăra eroină este ţinută într-o închisoare militară şi glasul ei nu poate ajunge la Roma; duşmanii triumfează şi o condamnă să fie arsă pe rug. Sentinţa este executată la Rouen, în ziua de 30 mai 1431. Ioana avea 19 ani; legată de un stâlp, având sub picioare rugul de lemne ce urma să fie aprins, cere să se aşeze o cruce în vârful stâlpului. Când fumul şi flăcările încep să o învăluie şi în timp ce trupul fraged se topeşte asemenea bobului de tămâie aruncat pe cărbune, mai rosteşte o dată numele Celui care a trimis-o: „Isuse!” Actele procesului au fost revizuite între anii 1450-1456 şi nevinovăţia Ioanei - proclamată în mod solemn. Din toate părţile se porneşte un val de veneraţie faţă de tânăra eroină, cu suflet curat şi însufleţită de dragoste sinceră pentru dreptate şi adevăr până la sacrificiul suprem; chiar şi duşmanii ei spuseseră îndată după consumarea rugului: „Am ars o sfântă!”
Între vieţile sfinţilor, viaţa Ioanei d’Arc este una dintre cele mai extraordinare şi mai incredibile; o fată, ţărancă simplă şi incultă, în fruntea unor trupe până atunci descurajate, înfrânge o armată călită în războaie, dărâmă bastioane, încoronează un rege şi sfârşeşte arsă pe rug: totul, în decurs de doi ani. În 1920, a fost ridicată la cinstea altarelor: sărbătoarea ei este ţinută ca zi naţională a Franţei, în a doua duminică a lunii mai. Deşi misiunea ei a avut un sens politic, ea şi-a împlinit rolul fără a se lăsa contaminată de nedreptate şi neadevăr, de ură şi răzbunare, dar rămânând în permanentă legătură cu Cel care este singur Sfânt, singur Domn, singur Preaînalt.
