De Bernardo Cervellera
În urmă cu 50 de ani, la 16 mai 1966, Mao Zedong a lansat o campanie pentru a-i elimina pe rivalii săi, începând acea perioadă din istoria chineză numită "Revoluţie Culturală". În tentativa de a ascunde eşecurile sale pentru campania Marelui Salt Înainte (care a dus la moarte prin înfometare cel puţin 35 de milioane de persoane), Mao i-a stârnit pe tineri împotriva "bătrânilor" din Partid pentru "a purga" societatea. În acest adevărat război civil, copiii i-au condamnat la moarte pe părinţi, studenţii pe profesorii lor, tinerele Gărzi Roşii pe bătrânii din partid şi armata. Se calculează că în acea perioadă, care a durat până la moartea lui Mao în 1976, au murit cel puţin 1,7 milioane de persoane. Cel puţin alţi 4 milioane de chinezi au îndurat închisoarea sau lagărul; printre ei mulţi intelectuali, profesionişti, personalităţi religioase.
Sub sloganul unei "revoluţii permanente", Mao i-a determinat pe tineri să combată şi să distrugă pe cei "patru bătrâni": obiceiurile, tradiţiile, cultura, gândirea. În afară de persoane, au fost distruse cărţi, picturi, edificii, temple, congelând timp de peste 10 ani studii şi aprofundări despre cultura chineză, despre religii, raporturi cu universităţi şi comunităţi internaţionale (între care şi Bisericile şi Vaticanul).
Această perioadă este amintită de chinezi cu angoasă şi definită "marele haos" (da luan), dar mai mult nu se spune în public.
Pentru aceasta nu surprinde - chiar dacă este destul de straniu - că niciun mare ziar din China nu a amintit acest aniversar, care a marcat şi rănit amintirea şi temerile chinezilor. Şi este curios că în timp ce multe universităţi străine studiază această perioadă aşa de determinantă pentru istoria Bisericii, în interior Partidul comunist nu permite niciun studiu aprofundat şi nicio dezbatere publică.
În martie, la apropierea aniversarului, un editorial din Global Times, revista de la Cotidianul Poporului, a pus în gardă pe oricine ar îndrăzni să prezinte interpretări sau reflecţii despre Revoluţia Culturală care sunt diferite de interpretarea oficială. "Reflecţia - se spune în text - sunt normale... dar ele nu trebuie să adauge sau să schimbe verdictul politic oficial".
Acest verdict politic este cel emis de Partid în 1981, conform căruia acea perioadă a fost "o catastrofă", care trebuie atribuită mai ales vestitei "bande a celor Patru", colaboratorii apropiaţi ai lui Mao Zedong. Nu se spune nimic despre responsabilităţile lui Mao însuşi, care a definit Revoluţia Culturală unul dintre cel mai bune rezultate ale sale.
Şi astăzi Partidul nu îndrăzneşte să dea la o parte vălul cu privire la responsabilităţile "Marelui cârmaci" şi despre cele ale celorlalte cadre, şi după 50 de ani nu a adus nicio dreptate victimelor, nici vreo scuză pentru cei care au suferit.
Problema are o actualitate a sa pentru că mulţi observatori în şi din afara Chinei afirmă că ţara se îndreaptă spre o nouă Revoluţie Culturală: dovadă este marele control asupra mass-media, asupra internetului, asupra cursurilor academice, asupra religiilor, precum şi planarea unui nou cult al personalităţii care aduce osanale preşedintelui Xi Jinping.
Conform multor reformişti, dezastrul şi violenţele Revoluţiei Culturale trebuie studiate pentru că arată fragilitatea Partidului şi a statului şi centralizarea puterii într-o singură persoană. Pentru aceasta ei cer reforme de tip economic - piaţa să decidă soarta întreprinderilor statale uriaşe - dar şi de tip politic, garantând independenţă magistraturii, favorizând alegeri interne, lăsând mai multă libertate societăţii civile.
În timp ce reformiştii doresc o societate mai liberală care să dea mai mare respiraţie şi economiei, există şi grupuri care doresc întoarcerea la Revoluţia Culturală, sau cer o întărire a Partidului-stat, acuzând modernizările economice că au distrus idealul maoist de egalitate, lăsând spaţiu corupţiei şi unui profund abis între bogaţi şi săraci.
Probabil trebuie atribuit acestei facţiuni spectacolul oficial ţinut la 2 mai în piaţa Tiananmen, în care corul celor "56 de flori" a adus omagiu lui Mao umplând atmosfera de "cântece roşii", în care se exaltă "soarele veşnic al gândirii lui Mao Zedong" şi "unirea cu Partidul" din partea maselor revoluţionare.
Diferitele poziţii dau loc la o luptă internă, în care domină însă personalitatea lui Xi Jinping care până la urmă cere tăcerea cu privire la criticile aduse Partidului, temător ca să i se întâmple Chinei ceea ce s-a întâmplat Partidului comunist sovietic.
Aniversarea Revoluţiei Culturale ar trebui să fie şi o ocazie de revizuire pentru toţi acei politicieni şi intelectuali occidentali care în acea vreme îi cântau osanale lui Mao şi "revoluţiei permanente" ca şi cum ar fi fost paradisul pe pământ şi ascundeau violenţele, torturile, omorurile şi distrugerile. Tăcerile occidentale de atunci sunt asemănătoare cu tăcerile de astăzi. Cu o diferenţă: ieri se voia să se salveze ideologia maoistă; astăzi se vrea salvarea investiţiilor chineze în Europa sau pe cel europene din China. Însă concluzia este mereu aceeaşi: poporul e cel care suferă.
(După agenţia AsiaNews, 16 mai 2016)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
