„Cunoscând Isus că au să vină și să-l ia cu sila, ca să-l facă rege, s-a dus iarăși în munte, singur”. Evanghelia de azi pune, evident, în contrast ceea ce crede mulțimea despre minunea înmulțirii pâinilor și înțelesul profund pe care Isus îl prezintă prin împărtășirea din Biserică. Isus fuge de fiecare dată de fervoarea care-i pretinde să se supună voilor noastre! De aceea, dragi credincioși, drumul care duce la Sighet este un pelerinaj și ne invită de fiecare dată să reintrăm în noi pentru a face un serios examen de conștiință.
An de an pornim în procesiune din centrul orașului. Privim din când în când dacă șirul de credincioși e lung, suntem sau nu mulțumiți de cum găsim adunarea, ne mirăm de indiferența celor care trec pe lângă noi, ne întrebăm dacă vom mai avea parte de ceva nou, dacă mai durează mult procedurile cauzei de beatificare – și-așa mai departe. Fiecare dintre noi aduce cu sine o motivație, un gând anume, bucuriile, dar și caznele sale, lucrurile bune și cele de care se rușinează. Pelerinajul trebuie să fie însă pe drept cuvânt unul sufletesc.
De ce venim la Sighet? Pentru că ne deranjează cruzimea cu care s-au scris aceste pagini de istorie dintre care au răsărit mucenicii? Pentru că ne-o cer mai marii noștri? Pentru că dă bine în fața cuiva? Pentru că n-am obosit încă în a mai crede că ni se face într-o bună zi dreptate? De ce?
Ce ne transmite astăzi viața acestor suflete sfințite ale căror trupuri nici măcar nu știm când și unde au fost încredințate pământului? Ce putem găsi cu adevărat pentru inimi în aceste vremuri scrise de interese atât de ieftine, de dispreț față de bunătate, de mânie sau indignare? Că drumul pământesc al lui Isus este unul al crucii, iar morala Învierii nu se arată fugind de suferință, ci sfințind-o prin ascultarea voinței Părintelui ceresc.
Nu suntem veniți aici pentru a ne plânge, ci pentru a contempla puterea lui Dumnezeu. Pentru fiecare dintre noi, dar și pentru Biserica noastră, pe care o martirizăm adesea cu egoismul sau micimea noastră sufletească. Și, ca în evanghelia de azi, trebuie să admitem că interesele sau slaba noastră judecată îl determină pe Domnul să plângă asupra împietririi inimilor. Mai ales atunci când îi pretindem să ia înfățișarea micimii noastre sufletești, pierdută în idealuri sau gânduri care simt nevoia să facă uz de forță și stăpânire. Prietenia cu Dumnezeu nu e așezată pe lingușeli pentru a stoarce intervenții. Chiar dacă, precum mulțimea hrănită cu pâine de Isus, l-am vrea pe Dumnezeu doar un simplu distribuitor de favoruri.
„Martiriul nu este o ispravă eroică, ci harul de a putea suferi pentru Isus – spunea Papa Benedict al XVI-lea. apoi, vorbind despre sfântul Petru, papa preciza că apostolul a trebuit „să învețe să-și aștepte ceasul; să învețe așteptarea, perseverența: să învețe calea urmării pentru ca apoi, la ceasul său, să fie dus acolo nu vrea (Ioan 21, 18) și să primească harul martiriului”. Martiriul este, deci o arătare a simplității, mărturia încrederii în Providență. Numeroasele mărturii despre viața în închisoare pe care le-am auzit citite la Calea crucii ne-au învățat că mucenicii noștri fuseseră consacrați sufletește de această simplitate. Au învățat, prin durere, că prietenia cu Dumnezeu nu e un decor de tradiție populară și nu poate continua fără credință. Asta ne-o spune și atitudinea acelor femei care, an de an, înconjurând șatra acestui altar cu frunțile plecate, îl așteaptă pe Isus răstignit care se coboară în Sfânta Cuminecătură, și ne arată cu adevărat unde se petrece adevărata împărtășire cu Dumnezeu.
Nerăbdători să-l mai aștepte pe Isus, suit în munte, evanghelia de azi îi arată pe apostoli care coboară spre lacul Tiberiadei. Un drum scurt, cu barca pe apă, pentru a se reîntoarce acasă, devine dintr-o dată primejdios când vântul se ridică în beznă, făcând valuri. Întunericul interior pune stăpânire pe ei și, după ce au vâslit, l-au văzut pe Isus umblând pe apă şi apropiindu-Se de corabie. S-au înfricoșat. Iar El le-a zis: Eu sunt; nu vă temeți! Deci voiau să-L ia în corabie, și îndată corabia a sosit la țărmul la care mergeau”. Imediat ce Isus poate intra în corabia necredinței noastre, ajungem la țărm cu El.
Încremeniți adesea în evidența tragică a lumii, a gândurile noastre fără speranță, nu prea înțelegem de ce Dumnezeul cel viu și adevărat, arătat în Isus, nu poate fi garanția dezgustului nostru. În multe din pasajele Evangheliei, ne surprinde faptul de a-l vedea pe Isus cerând adesea imposibilul față de memoria lucrurilor rele sau de rugăciunea pentru persecutori. Cu atât mai mult cu cât Hristos n-a promis finaluri fericite în această lume.
După eliberarea din 1989, Celui rău i-a reușit obrăznicia de a marginaliza figurile martirilor și nevoia de reparație. A făcut ca amintirea meritelor celor jertfiți pentru Hristos să fie, dacă nu înfierate, cel puțin banalizate, amplificând disensiunile și înfruntările, împiedicând eliberarea de resentiment, încurcând până și curăția conversiunii. Or Domnul Isus a dat suferinței și morții, din dimineața Învierii, un sens nou. Moartea rămâne în lume, dar și-a schimbat rostul. De aceea, ne vine greu să acceptăm că moartea Lui dă lovitura de grație puterii morții: cu moartea pe moarte călcând… Fericirea cerească este, din punctul de vedere al lumii, o mare nebunie. A te lepăda de sine, a muri precum bobul de grâu ascuns în glie, înseamnă însă să pui în joc totul, act fără de care Dumnezeu n-ar putea lucra liber. „Mă căutați nu pentru că ați văzut minuni, ci pentru că ați mâncat din pâini și v-ați săturat”. Într-o lume fără adevăr și credință, putem descoperi taina martiriului doar dacă ne lepădăm de mulțumirea de sine și de revanșă.
Fără întoarcerea la Hristos și schimbarea vieții, vom ajunge să îndreptăm barca Bisericii în furtuni fără sorți de ieșire. „Adevărat, adevărat zic vouă: Mă căutați nu pentru că ați văzut minuni, ci pentru că ați mâncat din pâini și v-ați săturat”. Vom reuși, oare, să trecem încercarea de omenie, adică să primim mâncarea ce rămâne pentru veșnicie? Vom știi să ne mai ținem firea când ni se cere să rămânem în Biserică și s-o sprijinim cu viața noastră morală, cu sacrificiul, cu răbdarea de a ne suporta, cu renunțarea la propriile interese dacă ne-am obișnuit cu ideea că ni se cuvine dreptul de a „consuma” veșnic ajutoare – chiar și spirituale?
„Lucrați nu pentru mâncarea cea pieritoare, ci pentru mâncarea ce rămâne spre viața veșnică și pe care v-o va da vouă Fiul Omului, fiindcă pe El L-a pecetluit Dumnezeu-Tatăl”. Acesta e mesajul martirilor noștri și acesta e rostul pentru care pășim an de an pe acest loc sfințit de credință. Regăsim aici alături de temeiul convertirii la Dumnezeu și la spiritul Evangheliei, credința că Dumnezeu mai are multe de spus Bisericii noastre „renăscute din durerea încercărilor” – cum îi plăcea să amintească cardinalului Hossu, în robia Căldărușanilor. Cum anume? Învățând a-i lăsa lui Dumnezeu cârma vieții și alegerile, bucuria de a revela dragostea sa răstignită, păstrându-ne omenia de a ne suporta cu răbdare și înțelegând respectul pentru sine ca deschidere în fața semenilor.
Dumnezeu pentru rugăciunile și meritele fidelității părinților noștri, morți pentru credință, să ne călăuzească pașii pentru a ne reîntoarce la Isus!
(GALERIE FOTO PELERINAJ SIGHET, 2016)
