"Religiile mor. În cursul istoriei, unele religii dispar complet, altele se reduc de la mari religii mondiale la un mănunchi de adepţi. Maniheismul, o religie care într-o vreme atrăgea adepţi din Franţa până în China, nu mai există astăzi în nicio formă organizată sau funcţională; nici nu mai există credinţele care, în urmă cu jumătate de mileniu, dominau Mexicul şi America Centrală".
Acesta va şi viitorul creştinilor sub îmbrânceala islamismului radical al ISIS-ului? În trecut, o asemenea soartă a avut-o creştinismul, distrus în regiunile în care într-o vreme prosperase şi ai căror credincioşi ocupau poziţii cheie la nivel politic, economic şi cultural. De la Siria, la Irak şi la India, eliminarea creştinismului a fost de aşa natură încât (aproape) n-a lăsat nicio urmă a prezenţei sale de-a lungul secolelor. Dar pentru ce mor religiile? Ce putem învăţa din căderea - şi uneori şi din renaşterea - religiilor în cursul istoriei?
Pentru a încerca să răspundă la aceste întrebări şi la altele, Philip Jenkins, profesor de istorie la Baylor University, precum şi unul dintre cei mai mari experţi din lume în sociologie şi demografie a religiilor, a publicat cartea "Istoria pierdută a creştinismului. Mileniul de aur al Bisericii în Orientul Mijlociu, Africa şi Asia (secolele V-XV). Cum s-a terminat o civilizaţie" (Editrice Missionaria Italiana).
Lucrarea propune o lectură inedită şi provocatoare a istoriei primelor Biserici creştine din Orient, a raportului lor cu celelalte credinţe, îndeosebi cu islamul, şi a ruinării lor succesive. Profund non-eurocentrică, abordarea studiosului american evidenţiază cum o religie pe care astăzi o considerăm în mod natural "occidentală" s-a născut în schimb şi s-a răspândit înainte de toate într-o zonă foarte vastă care se extindea din Orientul Mijlociu până în Asia şi despre care astăzi se ştie puţin sau nimic.
Într-un pasionant excursus istoric, autorul ilustrează forţa şi rezistenţa acestor prime comunităţi creştine - in primis cea nestoriană şi siriacă - care au reuşit să se auto-păstreze şi în timpul secolelor de dominaţie islamică.
Aşa cum este subliniat de Giancarlo Bosertti în prefaţă, "cartea lui Jenkins ne constrânge nu numai să înlăturăm axiome stereotipate, ci şi să efectuăm «mutarea unui centru» pe care-l asumau ca nereflectat; adică ne determină să reexaminăm certitudini care păreau indiscutabile, mergând să luminăm zone ale istoriei mai puţin cunoscute pentru că au aparţinut unor comunităţi înfrânte".
Se descoperă astfel că deja în secolul al VII-lea misionarii nestorieni ajunseseră în India, lăsând fie importante urme ale credinţei lor în primele redactări ale sutra budiste, fie în simbolul combinat al crucii şi al lotusului care apare în crucile de piatră în regiunea Kerala, în sudul sub-continentului.
Fără a uita că unele dintre practicile de astăzi ale musulmanilor, cum ar fi prosternarea în timpul rugăciunii, derivă din modul antic de a se ruga al călugărilor siriaci. Un schimb de idei fervent şi stimulant, care a avut loc într-un climat de convieţuire paşnică, ce se întrerupe numai cu începutul noilor persecuţii ale creştinilor în jurul anului 1300 din partea dominatorilor islamici.
Totuşi n-au fost numai motive exogene care au contribuit la dispariţia creştinismului în aceste regiuni: motive politice, precum persecuţiile şi convertirile forţate, motive naturale, să ne gândim la foamete şi epidemii sau motive demografice. De fapt, Jenkins găseşte şi diferite motive "endogene".
Conform teoriei sale, religiile dispar în momentul în care se izolează prea mult şi devin în mod radical sectare, cu alte cuvinte atunci când pierd "forţa lor vie". Deci devin incapabile să se încultureze în unele dintre zonele în care s-au înrădăcinat.
A aplica logici darwiniene de "adaptare" nu este compatibil cu motivele istorice reale ale distrugerii lor, subliniază studiosul. În realitate, adaugă el, "nici credinţa, nici evlavia, nici înţelepciunea, nici tradiţia antică n-au folosit pentru a menţine în viaţă Bisericile în cea mai mare parte din ţinuturile lor de origine". De fapt, dacă s-ar aplica logici de stil darwinian, nu s-ar explica prezenţa comunităţilor mari de criptocreştini care au supravieţuit timp de secole persecuţiilor şi epurărilor, ca în Japonia în secolul al XVII-lea sau în China după Revoluţia comunistă din anul 1949. Sau exemplul Bisericilor maronită şi caldee în Liban şi în Irak, astăzi în mare pericol din cauza furiei distructive a ISIS-ului, care, legându-se de Biserica Catolică de la Roma, au reuşit să garanteze supravieţuirea comunităţilor lor.
Ceea ce reiese din volum este că istoria pierdută a creştinismului nu este numai studiu de mare relevanţă şi actualitate istorică, ci în acelaşi timp se oferă ca un instrument util pentru a înţelege şi a înfrunta perioada de criză prin care trece creştinismul în lumea occidentală de astăzi. A învăţa lecţiile istoriei, şi ale acestei istorii îndeosebi, înseamnă a înţelege că "pentru Biserici, ca pentru firme, falimentul este adesea rezultatul unei lipse de diversificare, al unei legături prea rigide cu propriile averi cu un deosebit ansamblu de circumstanţe, politice sau sociale", scrie Jenkins.
Şi mai important, evidenţiază el, este că "Bisericile ar trebui să înţeleagă conceptul de tranzitorietate: faptul că acordurile şi alianţele politice rar sunt durabile, oricât ar putea să pară permanente într-un moment determinant". În sfârşit, Bisericile - spune studiosul - n-ar trebui niciodată să-i adune pe membrii lor în cadrul unui singur grup etnic, al unei rase sau al unei singure clase sociale, ci să se diversifice.
Numai în acest mod, explică Jenkins, "cu condiţia să continue să existe în altă parte, ar putea foarte bine, într-o zi, să revină să recolonizeze vechiul spaţiu. Şi adesea, în contextul uman, memoriile acelui precedent istoric ajută la plăsmuirea noii stabiliri". O nouă stabilire "ale cărei ramificaţii ajung până la un nou «Orient Mijlociu»".
(După Zenit, 6 aprilie 2016)
Traducere de pr. Mihai Pătraşcu
