De Pr. Danilo Salezze
Un om nu-şi poate descoperi nicicând mai bine propria demnitate decât în oglinda Crucii, care te arată pe tine ţie însuţi, anume cum tu trebuie să-ţi stăvileşti mândria, să-ţi mortifici poftele cărnii, să te rogi Tatălui pentru cei ce te prigonesc şi să-ţi încredinţezi sufletul în mâinile lui. (Sfântul Anton, Predici, sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci).
Ca să poţi distinge trăsăturile e necesar să te apropii până la treptele prezbiteriului, potrivindu-ţi privirea puţin neclară din cauza obscurităţii din Bazilica Sfântului: e marele crucifix din bronz al lui Donatello (1467). Capodopera nu e inspirată pesemne din arta crucifixurilor din secolul al XIII-lea, o artă încărcată de zbuciumul frământat al cărnii, dar păstrează neatinsă drama „Omului durerilor”.
Sfântul Anton, şcolit ani buni în abaţia Sfânta Cruce din Coimbra (Portugalia), e un adevărat mistic al Crucii; el îl contemplă pe Cristos, mirele suferind, pironit pe lemnul crucii, cel care atrage la sine sufletele şi face din coasta sa străpunsă într-atât – după o asemănare a sfântului Anton – un cuib în care să-ţi afli odihna. Prin urmare, invitaţia sfântului Anton adresată pelerinului este destul de vădită: „Să ne ridicăm, aşadar, ochii şi să-l privim pe autorul mântuirii noastre, pe Isus Cristos (cf. Ev 12,2). Să-l privim pe Domnul nostru, atârnat pe cruce, pironit în cuie”. Invitaţia lui Anton de a ne ridica privirea spre crucifix e de-a dreptul originală şi emoţionantă: „El e răstignit dinaintea ta ca să te invite să pătimeşti dimpreună cu el”, dar din păcate „faţă de această durere nimeni nu se mai arată interesat, ba mai mult nici n-o cunosc”. Impresionează la această recomandare a lui Anton riscul unei dureri divine faţă de care nicio altă durere nu se mai apropie şi nici faţă de care nimeni nu mai e preocupat. Sunt cuvinte luate din Predicile Sfântului cu ocazia sărbătorii „Aflării (descoperirea) şi înălţării (celebrarea) Sfintei Cruci”.
Sărbătoarea o regăsim în calendar pe data de 14 septembrie, în amintirea regăsirii crucii lui Isus de către sfânta Elena, mama împăratului Constantin, şi a patriarhului de Ierusalim Macarie, în secolul al IV-lea. Pentru descoperirea relicvei s-a făcut sărbătoare ca pentru regăsirea unui tezaur de familie îndelung căutat. De atunci fragmente din adevărata Cruce au plecat în toate direcţiile lumii, urmându-i pe prelaţi, pe pelerini, pe cruciaţi; fragmente care de data aceasta au fost folosite ca talisman în favoarea sau împotriva cuiva, sau ca şi schimb de marfă, sau au fost asamblate dinăuntrul unor cruci valoroase. Însă pe noi ne interesează crucifixul dinaintea căruia sfântul Anton a exclamat: «Iată durerea! „Eu mă aşteptam să se pronunţe împotriva ei printr-o sentinţă”, care să însemne penitenţă, „dar iată, în schimb, fărădelege; aşteptam dreptatea” faţă de aproapele „dar iată, în schimb, strigătul” celor oprimaţi (Is 5,7)». După sfântul Anton, aşadar, a sta dinaintea crucii nu înseamnă destabilizarea conştiinţei: „Şi nu doar că se comportă nedrept dinaintea lui Dumnezeu, dar strigă cu glas puternic împotriva semenului, păcătuind deci chiar în public”. Altminteri, suntem incurabil de superficiali: uneori „privim” durerea lui Dumnezeu pentru noi, dar, aşa cum spune sfântul Anton, „degrabă, atunci când ne luăm privirea de la cruce, ne îndepărtăm până şi inima şi ne reîntoarcem la starea de râs”, adică la banalitate, la nimic. Vine, însă, cândva şi momentul pentru toţi când va trebui să fim „serioşi” dinaintea durerii noastre, a lui Dumnezeu şi a celorlalţi. Nu este dolorism, nici o viziune dispreţuitoare a vieţii, dar este, la modul cel mai simplu, recunoaşterea smerită şi evlavioasă a valorii mântuitoare a oricărui dar primit prin nenumăratele cruci ale vieţii. „Te adorăm, Doamne Isuse Cristoase, şi te binecuvântăm, căci prin sfânta ta cruce ai răscumpărat lumea”, se ruga sfântul Francisc, mişcat profund de orice avea forma sau înfăţişarea unei cruci, de la propria tunică pe care o îmbrăca, până la două crenguţe întâmplător încrucişate pe drum sau în vreun gard. Ca să nu mai spunem de crucea leprosului sau a cerşetorului.
Dar să ne întoarcem la celebrarea înălţării Crucii. Cum am putea actualiza sensul acestei sărbători? Înainte de toate prin depăşirea „scandalului” de a ne şti creaturi fragile şi supuse durerii şi acceptarea slăbiciunii crucii: în boli, în singurătate, în moartea ce va veni. Apoi, dezgroparea crucii dintre dărâmăturile unei practici religioase exterioare, care nu cunoaşte Evanghelia bunăvoinţei, iubirii, iertării. Papa Francisc (el, Papa care a mers la Lampedusa, în mijlocul celor scăpaţi de furia mării, a foametei…) ne-ar spune să o dezgropăm chiar şi de printre spoielile pretenţioase şi fineţurile cu care adesea, chiar şi având cele mai sfinte intenţii, am acoperit-o până la înşelătorie, să căutăm în schimb crucea în inimile celor mai săraci.
