Papa Francisc a prezidat astăzi, la ora 9.30, în Piața Sfântul Petru, procesiunea de Florii și Sfânta Liturghie a Patimii Domnului. Ritul sacru a început la obeliscul din Piața San Pietro și a continuat cu celebrarea euharistică la altarul amenajat pe esplanada bazilicii vaticane. În aceeași duminică, Biserica catolică marchează la nivel diecezan și cea de-a 31-a Zi mondială a tineretului.
«Binecuvântat cel ce vine în numele Domnului!» (cf Lc 19,38), striga a sărbătoare mulțimea din Ierusalim primindu-l pe Isus. Ne-am însușit la rândul nostru entuziasmul acela: ridicând ramurile de palmier și de măslin, am dat glas laudei și bucuriei, dorinței de a-l primi pe Isus care vine la noi. Da, după cum a intrat în Ierusalim, El dorește să intre în orașele și în viețile noastre. După cum a făcut în Evanghelie, călărind un măgăruș, vine la noi în umilință, dar vine «în numele Domnului»: cu puterea iubirii sale divine iartă păcatele noastre și ne împacă cu Tatăl și cu noi înșine.
Isus este bucuros de manifestarea populară de afecțiune a mulțimii și când fariseii îi cer să impună tăcere copiilor și celor care îl salută, El răspunde: «Vă spun, dacă aceștia vor tăcea, vor striga pietrele» (Lc 19,40). Nimic nu putea să împiedice entuziasmul pentru intrarea lui Isus; nimic să nu ne împiedice să găsim în El izvorul bucuriei noastre, al bucuriei adevărate, care rămâne și dă pacea, pentru că numai Isus ne salvează din lațul păcatului, morții, fricii și tristeții.
Dar Liturgia de astăzi ne învață că Domnul nu ne-a mântuit printr-o intrare triumfală sau prin miracole răsunătoare. Apostolul Paul, în Lectura a doua, cuprinde în două verbe parcursul răscumpărării: «s-a nimicit» și «s-a înjosit» pe sine (Fil 2,7.8). Aceste două verbe ne spun până la ce limită a ajuns iubirea lui Dumnezeu față de noi. Isus s-a nimicit pe sine: a renunțat la gloria de Fiu al lui Dumnezeu și a devenit Fiu al omului pentru ca El, care este fără de păcat, să fie în toate solidar cu noi, păcătoșii. Mai mult decât atât, El a trăit printre noi în «firea sclavului» (v. 7), nu a regelui, nici a prințului, ci a sclavului. Așadar, s-a înjosit iar abisul înjosirii sale, pe care ni-l arată Săptămâna Sfântă, pare să fie fără sfârșit.
Primul gest al acestei iubiri «până la sfârșit» (In 13,1) este spălarea picioarelor. «Domnul și Învățătorul» (In 13,14) se înjosește până la a spăla picioarele discipolilor, ceea ce făceau numai sclavii. Ne-a arătat prin exemplul său că noi trebuie să fim atinși de iubirea sa, care se apleacă asupra noastră. Nu putem trăi fără iubirea sa, nu putem iubi fără ca mai întâi să ne lăsăm iubiți de El, fără să experimentăm blândețea sa surprinzătoare și fără să acceptăm faptul că iubirea adevărată constă în slujirea concretă.
Dar acesta este doar începutul. Înjosirea lui Isus merge până la capăt în pătimirea sa: este vândut pentru treizeci de dinari și trădat cu un sărut de un discipol pe care l-a ales și l-a numit prieten. Aproape toți ceilalți fug și îl părăsesc. Petru îl trădează de trei ori în curtea templului. Umilit cu sufletul prin batjocură, insulte și scuipat, îndură cu trupul violențe sfâșietoare: loviturile, biciuirile și coroana de spini fac fața lui de nerecunoscut. Îndură infamia și osândirea pe nedrept din partea autorităților religioase și politice: a fost făcut păcat și recunoscut nedrept. Pilat, apoi, îl trimite la Irod și acesta îl trimite înapoi la guvernatorul roman: în timp ce îi este negată orice dreptate, Isus simte în prima persoană și indiferența, pentru că nimeni nu vrea să-și asume răspunderea pentru destinul său. Mă gândesc, aici, la atâția oameni, la cei marginalizați, la cei evacuați și refugiați de care atâția alții nu vor să-și asume răspunderea pentru destinul lor. Mulțimea care ceva mai devreme îl saluta, preschimbă laudele într-un strigăt de acuzare, preferând chiar ca în locul lui să fie eliberat un ucigaș. Ajunge astfel la moartea pe cruce, cea mai dureroasă și rușinoasă, rezervată trădătorilor, sclavilor și celor mai înrăiți criminali. Singurătatea, defăimarea și durerea nu sunt încă momentul cel mai greu al nimicirii sale. Ca să fie în toate solidar cu noi, pe cruce a experimentat și abandonul misterios al Tatălui. Dar în acest abandon, El se roagă și se încredințează lui: «Tată, în mâinile tale încredințez sufletul meu» (Lc 23, 46). Atârnând pe lemn, pe lângă batjocură, înfruntă ultima ispită: provocarea de a se da jos de pe cruce, de a învinge răul prin forță și de a arăta chipul unui Dumnezeu puternic și invincibil. Isus, în schimb, chiar aici, pe culmea înjosirii sale, dezvăluie adevăratul chip al lui Dumnezeu, care este milostivire. Îi iartă pe cei care l-au răstignit, îi deschide răufăcătorului pocăit porțile paradisului și atinge inima centurionului. Dacă misterul răului este de o adâncime abisală, necuprinsă este și realitatea Iubirii care a trecut prin el, ajungând până la mormânt și în iad, luând asupra sa toată suferința noastră ca să o răscumpere, aducând lumină în întuneric, viață în moarte, iubire în ură.
Pare atât de diferit modul în care lucrează Dumnezeu, care s-a nimicit pentru noi, în timp ce nouă ni se pare greu până și să uităm într-o mică măsură de noi înșine. El vine să ne mântuiască. Suntem chemați să alegem calea sa: calea slujirii, a dăruirii, a uitării de sine. Putem păși pe această cale oprindu-ne în aceste zile ca să privim la Crucifix: este «catedra lui Dumnezeu». Vă îndemn ca în această săptămână să privim deseori la această «catedră a lui Dumnezeu» ca să învățăm iubirea umilă, care mântuiește și dă viață, ca să renunțăm la egoism, la căutarea puterii și a celebrității. Prin înjosirea sa, Isus ne îndeamnă să mergem pe această cale. Să ne îndreptăm privirea spre El, să-i cerem harul de a înțelege cel puțin ceva din această taină a nimicirii sale pentru noi. Astfel, în tăcere, să contemplăm misterul acestei Săptămâni!
(rv – A. Dancă)
