[…]
Contemplarea personajelor și a situațiilor din pilda celor doi fii, până la urmă rătăciți amândoi, ne oferă prin harul Cuvântului recunoașterea momentelor prielnice unei deschideri interioare care, pentru a fi adevărată, iese nițel din tipare. De ce? Mai întâi, pentru a-L lăsa pe Dumnezeul adevărat să intre liber în viața noastră. Apoi, fiindcă fără a reciti, an de an, dimpreună cu Biserica, „Vameșul și Fariseul”, „Fiul rătăcitor” și „Judecata” nu ne putem pregăti de intrarea în Postul Mare. E o invitație pentru a făgădui reînnoirea vieții noastre, nu prin contabilizarea faptelor bune și a virtuților, ci prin trăirea, înainte de toate, a iubirii lui Dumnezeu și, în al doilea rând, a recunoștinței față de risipa de iubire pe care Tatăl cel Ceresc nu încetează să o reînnoiască peste noi și peste lume. Dacă înțelegem acest lucru ne vom închina adevăratului Dumnezeu, lui Dumnezeu așa cum este El și-l vom adora în chipul Fiului răstignit pe Crucea vinerii mari.
În parabola „Fiului rătăcitor” această risipă la Dumnezeu este numită dragoste. Dragostea Sa e mult mai mare, mai profundă decât ideea de dreptate, fiindcă dragostea divină e mărturia îndurării. Îndurarea nu pornește de la principiul justiției, fiindcă s-ar restrânge astfel la o banală amnistie care șterge totul. Iertarea Domnului nu răsplătește merite. În evanghelia „Vameșului și Fariseului” se constatau diferențe esențiale între felul de a ierta al omului și cel al Domnului: fiecare dintre noi, înainte de a fi diferit în ceea ce face, este diferit în ceea ce este. Dacă nu-L punem pe Dumnezeu intermediar în relația cu celălalt – niciodată nu suntem singuri de la unul la altul, de la eu la tine – vom păți ca fariseul, împrăștiind judecata și resentimentul. Orice diferență n-ar fi decât temei de judecată, gelozie, dezgust, temei de ură, de mânie și resentiment. Pe când Dumnezeu ne dăruiește statură prin faptul că suntem fii ai Lui și pentru că ne iubește mai înainte de a putea face noi ceva pentru El. Dumnezeul cel adevărat nu e personajul sus-pus pe care îl flatăm și căruia îi prezentăm atenții pentru a-l obliga să ne distribuie favorurile sale. Și binele e bine, nu fiindcă suntem diferiți de cel păcătos, ci pentru că Dumnezeu ne iartă.
[…]
Îndurarea e evidența prezenței Domnului. În iad Dumnezeu nu este, fiindcă acolo nu există îndurare. Iadul este să nu fii în prezența lui Dumnezeu, să fii consumat de ură veșnică, de resentiment, de memoria răului, care în viață ți-a fost referința pentru a te defini diferit de fratele tău; să vrei să fii altceva decât ceea ce primești în risipa de iubire și de har a lui Dumnezeu. Și câți, din păcate, încep să-și trăiască iadul de pe acum, de aici, de pe pământ!
+Mihai, episcop
(Curajul de-a improviza. Eseuri întârziate despre harul nevăzut al vieții, 2014, p. 32-35)
